Posibil traseu turistic

autor: Nita Delia

 

Traseul propus începe din estul străzii 9 Mai, una din primele străzi ale vechiului burg şi totodată punctul în care se intersectează cele două vechi drumuri comerciale romane, cel alutan şi cel illyric.

Este locul din care oraşul se dezvoltă treptat de-a lungul a aproximativ patru secole în care îşi stabileşte în mare, forma lui.

Strada 9 Mai (Elisabethgasse) îşi ia numele de la presupusa capelă care s-ar fi aflat în secolul al XIII-lea la intersecţia străzilor 9 Mai şi Constituţiei unde acei "hospites flandrenses" (oaspeţi din Flandra) au construit primele case.

Cu puţină imaginaţie, ne putem închipui cum s-a dezvoltat "villa Hermanni". Şi anume meseriaşii saşi au construit casele după tradiţia germană, începând cu colţul străzii 9 Mai şi continuând cu Strada Nouă, Strada Brutarilor, a Olarilor, Strada Zidului şi cu toate celelalte capilare, până când s-a profilat Oraşul de Jos, tipic medieval. Chiar dacă astăzi forma caselor nu s-a păstrat în totalitate pentru că nu a putut rezista năvălirilor tătare şi incendiilor devastatoare, mai simţim încă izul medieval al străzilor înguste, al curţilor comunicante, al pavajelor de piatră cu nelipsita rigolă.

Părăsind strada 9 Mai şi intrând pe una din acele multe ramificaţii, Strada Brutarilor, parcă vedem şi astăzi femeile cu corfe în mână, ducând aluatul dospit la brutar.

Strada Olarilor, în prelungirea Străzii Brutarilor, constituie un element de legătură cu Strada Pielarilor care îşi păstrează numele până în zilele noastre, nume dat de breasla pielarilor. Pielarii îşi aveau atelierele aici, şi îşi duceau marfa spre vânzare marţea şi vinerea în Piaţa Mică.

Un obiectiv demn de luat în seamă îl constituie imobilul cu numărul 22, care se află pe Strada Pielarilor colţ cu Strada Ocnei, casă datată din secolul al XIV-lea.

Mult mai pitorească pare să fi fost Strada Vopsitorilor (în prelungirea Străzii Pielarilor) până în anul 1950 când a fost astupat pârâul ce străbătea această stradă. Acest pârâiaş era de fapt o ramificaţie a râului Cibin ce alimenta atelierele meseriaşilor cu atât de necesara apă.

Nu este singura stradă ce era străbătută de apă ci existau aproape pe fiecare din aceste străzi, mici pârâiaşe ce aveau funcţia de a înghiţi praful şi de a menţine aerul curat.

Lângă fosta vopsitorie, imobil zugrăvit odinioară într-un splendid roşu, se află un strâmt pasaj spre Strada Zidului, iar câţiva paşi de la acest pasaj, ne duc în faţa turnului ce leagă străzile Zidului şi Pulberăriei. Este Turnul Pielarilor, unul dintre ultimii veterani ai prestigioasei fortificaţii a "oraşului roşu".

Odată cu înfiinţarea centurii a patra la 1457, se construieşte din cărămidă arsă Turnul Pielarilor care ia foc în mai multe rânduri din cauza depozitării pulberii. În legătură cu reconstituirea turnului au existat dispute între municipalitate şi breasla pielarilor cu referire la fondurile de reconstrucţie, dar până în final ele au fost clarificate iar noi putem admira şi astăzi acest turn, alături de un alt turn, aflat în apropierea acestuia Turnul Pulberăriei.

Vis-à-vis de Turnul Pielarilor, se deschide fosta stradã Maria (Rimski-Korsakov) şi cu prelungirea ei, oarecum deviată, Strada Victor Tordoşanu, care constituie un element de legătură cu Strada Turnului, o altă arteră principală a vechiului burg.

Strada Valea Mare, constituia până în secolul al XVI-lea o parcelă, sau mai bine zis o zonă verde, neconstruită în care se desfăşura târgul de vite iar din secolul XVII acesta este reamplasat la Poarta Cisnădiei "după voinţa breslei măcelarilor". De aici rezultă fostul nume al străzii Victor Tordoşanu, şi anume Kalbergasse (Strada Viţeilor) căci aici se ţineau odinioară târgurile de vite.

Până în prezent putem vedea şi totodată admira ciudatele anexe sau dispozitive de tragere a mărfurilor pe această stradă.

În mai multe rânduri Sibiul a fost afectat de molime şi incendii. Acestea din urmă, devastatoare, au fost oarecum pregnante pentru arhitectura vechiului burg, căci dacă luăm în considerare cele peste 500 de case arse în secolul al XVI-lea, ne putem da lesne seama că materialele de construcţie inflamatorii, au fost înlocuite cu piatră, cărămidă, mortar şi ţiglă. În special Oraşul de Jos unde odinioară locuia plebea, a fost devastat de incendii.

De aici a rezultat un unic şi divers peisaj de acoperişuri pe care orice turist îl observă stând undeva în Oraşul de Sus. Sunt acoperişuri construite în stil gotic şi baroc. Ele vrăjesc prin diversitatea lor până astăzi ochiul privitorului.

Bineînţeles că din structura lor nu lipsesc acei ochi care-l privesc continuu şi de secole de-a rândul pe trecător.

Ajungând în periplul nostru pe Strada Turnului, poposim şi în Târgul Vinului aflat la intersecţia Străzii Vinului cu Strada Turnului. Aici aduceau sibienii vitele lor să pască, în timpul asediilor. Numele îi vine de la viţa de vie plantată la fiecare dintre casele acestei mici pieţe.

Este fascinant să priveşti acoperişurile ce răsar în faţa ochilor, deasupra lor ridicându-se falnic, Biserica Evanghelică. Nici un arhitect nu ar fi putut crea intenţionat un asemenea peisaj pictural cum s-a născut, oarecum nevoit, în acest burg. Cu siguranţă, ochiul fiecărui trecător este atras de roşul cărămizilor, acoperit cu verdele muşchilor, de străzile pavate cu piatră, ce şiroiesc de-a lungul caselor şi de însăşi multitudinea culorilor ce impregnează faţadele fiecăreia dintre aceste case.

Fiind un oraş tipic medieval, Sibiul se desfăşoară pe două planuri, există o diferenţă de aproape 20 m şi legătura dintre ele este realizată prin intermediul mai multor pasaje.

Una dintre cele mai reprezentative căi de acces spre centru este Scara turnului, care pătrunde în Piaţa Huet. Acel turn pe care îl admirăm şi astăzi, făcea parte din centura de fortificaţii a Sibiului, iar ulterior, a fost modificat, iar astăzi, când ne aflăm sub el, se deschide în faţa ochilor o perspectivă ce include întreg Oraşul de Jos.

Odată ajunşi în Piaţa Huet, putem admira cele câteva case în stil gotic şi baroc, ce înconjoară Biserica Evanghelică. Demn de menţionat este faptul că, în curtea bisericii, se află şcoala Brukenthal ridicată în 1781 pe locul primei şcoli din Sibiu datată la 1380.

Suprafaţa Pieţei Huet a fost determinată de zidurile primei incinte de fortificaţii. Urme ale acestor ziduri mai sunt vizibile în pivniţele caselor dintre această piaţă şi Piaţa Mică. În afară de fortificaţii, în Piaţa Huet mai existau la sfârşitul Evului Mediu şi trei capele şi un Turn al Preoţilor, care au fost însă demolate sau înglobate altor construcţii în secolul trecut.

În centrul acestei pieţe se găseşte cea mai importantă construcţie gotică a Sibiului, Catedrala Evanghelică.

Catedrala Evanghelică. La baza acestei monumentale catedrale stătea o basilică gotică ce purta hramul Sfintei Maria. În 1371 basilica era construită din transept, sacristie, navă principală, nave laterale(având lăţimea jumătate din cea a navei principale), şi un turn ridicat doar până la înălţimea etajelor inferioare.

În 1424 au fost înălţaţi pereţii navei centrale şi au fost lăţite navele laterale. Au apărut bolţi în cruce pe ogive.

În 1448 construcţia s-a amplificat adăugându-se ferula. În 1494 a fost terminată construcţia turnului, supraînălţat cu 2 etaje. Este împodobit cu 4 turnuleţe, şi are 74m înălţime fiind socotit al doilea din Transilvania după cel din Bistriţa. Pentru a ajunge la foişor trebuie urcate 480 de trepte. Datorită înălţimii sale, a fost folosit pentru veghe.

Lucrările au fost încheiate în 1520 când a fost ridicat turnuleţul cu scară spiralată de pe faţada sudică.

În 1457 este construit portalul sudic iar în 1509 cel nordic, deosebit de interesante din punct de vedere arhitectural. În partea nord-estică, deasupra cadrului cu baghete încrucişate al uşii de intrare în sacristie, se află un detaliu al unei uşi în stilul Renaşterii.

În interiorul catedralei, reţine atenţia fresca "Răstignirea" executată de pictorul Johanes von Rosenaw în 1445, cea mai de seamă pictură renascentistă din Sibiu.

Catedrala deţine una dintre cele mai frumoase criselniţe de bronz, decorată cu inscripţii, gotice şi 228 de plachete în relief. Se spune că a fost turnată în anul 1438 de către meşterul Leonhardus, din bronzul tunurilor turceşti capturate de sibieni în 1437.

În 1672, a fost realizată orga de către J. West şi mai apoi pictată de către Paul Demosch şi Jeremias Stranovius.

În pereţii ferulei se găsesc pietrele funerare ale personalităţilor de vază ale oraşului constituind un ansamblu unic ca şi valoare în ţară, majoritatea datorate unor sculptori de mare valoare: Elias Nicolai şi Sigismund Moss. În anul 1796 se interzic înhumările în interiorul bisericii, făcându-se mai apoi o singură excepţie în anul 1803 odată cu moartea baronului Samuel von Brukenthal.

*

Între Piaţa Huet şi restul oraşului superior, exista mai multe legături realizate în mod diferit, şi anume: prima, o străduţă ce duce pe la C.E.C. şi Biserica Catolică în Piaţa Mare o a doua realizată printr-un gang unde iniţial îşi avea locul breasla pantofarilor, ce duce în Piaţa Mică şi o a treia cale ce duce spre podul din Piaţa Mică.

Legendarul pod "al minciunilor" (Lugenbrucke) îşi trage numele de la unul dintre predicatorii morali ai saşilor. Atunci când veneau precupeţele la piaţă şi se odihneau pe băncile postate în faţa măcelăriilor îşi depănau tot felul de amintiri şi bârfe. Acest predicator a privit cu ochi critic acest lucru şi i-a dat acest nume locului unde se aşezau precupeţele.

Piaţa Mică încadrează cea de-a doua centură de fortificaţii. În partea nord-vestică se află un turn de apărare şi un turn ce lega Oraşul de Jos de Oraşul de Sus, cât şi o serie de case ce se întindeau până în apropiere de Turnul Sfatului. Toate acestea au fost demolate şi în 1859 s-a construit peste actuala Stradă Ocnei primul pod de fontă din ţară, pentru a uşura accesul carosabil. Acest pod este chiar Podul Minciunilor ce a primit numele locului în care fusese construit.

În secolul al XVIII-lea, aspectul pieţei a fost din nou modificat prin apariţia bisericii iezuite şi a casei parohiale pe locul în care se afla casa breslei croitorilor iar la sfârşitul secolului al XIX-lea este demolată capela Sfântul Iacob şi Turnul Preoţilor ce se aflau în partea sud-vestică.

Această capelă, datând probabil de la sfârşitul secolului al XII-lea aflată mai mult în Piaţa Huet, a fost dărâmată prin secolul al XV-lea şi reclădită în 1592 a fost transformată în bibliotecă.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea este predată şcolii şi folosită ca sală de clasă iar în 1898 este dărâmată.

În secolul al XV-lea au fost ridicate casele cu loggii, în locul unor case de lemn, sau pe zidurile centurii de fortificaţie în stil gotic şi mai apoi s-au adăugat elementele stilului renascentist.

Actuala casă a artelor (Piaţa Mică Nr.21) a fost încă din 1370 o hală a măcelarilor. Iniţial existau sub arcade tarabe cu deschidere spre piaţă, iar etajul superior era folosit ca depozit.

Mai târziu, în secolul al XVIII-lea, a fost eliberat acest etaj şi la 1765 a fost închiriat unei trupe de comedianţi.

Pe faţadă putem vedea stema Sibiului şi anul renovării clădirii 1789.

Cele două săbii încrucişate din stema Sibiului, reprezintă cele două capete ale Pământului locuit de saşi, dat de către regele Ungariei, reprezentat de coroană, iar cele trei frunze de nuferi, reprezintă bogăţia Sibiului în ape.

Casele din piaţa Mică (denumită în cele mai vechi documente Circulus Parvus) aparţineau diferitelor bresle ce-şi expuneau şi vindeau mărfurile la parter, iar etajele superioare erau folosite ca şi depozite. Existau înainte legături prin arcade, de la casă la casă, astfel încât în zilele ploioase puteai străbate piaţa "la picior uscat".

Într-un statut de la 1587 s-a prevăzut zidirea arcadelor, în secolul al XIX-lea, lăsând la aprecierea proprietarilor străpungerea lor pentru a construi vitrine sau intrări, iar la restaurarea din anii 70 ai secolului XX au fost descoperite integral.

Piaţa Mare, sau Marele Ring, a fost loc pentru târguri şi iarmaroace, reuniuni publice, festivităţi (ale instalării comeşilor, etc…) judecăţi şi numeroase execuţii prin decapitări, spânzurări şi arderi pe rug. Execuţiile au fost mutate din 1771 în Piaţa Mică sau Micul Ring, deoarece în anul 1734 după revenirea oficială a catolicismului în Sibiu, a fost ridicată statuia Sfântului Nepomuk şi plasată aici iar execuţiile în acest loc ar fi fost un act de impietate.

Casele din Piaţa Mare, aparţineau familiilor de nobili conducători ai Sibiului.

Astfel, casa din Piaţa Mare sau Piaţa Revoluţiei nr.8 a aparţinut un timp primarului Georg Hecht. La început în secolul XV, aici îşi avea sediul oficiul monetar, apoi a constituit sediul "Universităţii săseşti" şi în final a intrat în posesia lui Georg Hecht. Aici fost oficiat primul serviciu religios protestant, Hecht şi urmaşul său fiind unii din conducătorii luptei şi rezistenţei împotriva bisericii catolice, în deceniile ce au precedat Reforma.

Casa este o construcţie ce îmbină elemente gotice cu elemente renascentiste.

Casa cu numărul 10 denumită casa Haller după numele lui Petrus Haller în familia căruia a rămas 350 de ani, ne întâmpină cu un portal executat în stil renascentist. Deasupra arcului portalului se vede stema aceluiaşi Petrus Haller. În curte, acea clădire mai înaltă decât restul, era în trecut o capelă ale cărei pereţi interiori fuseseră odinioară pictaţi în frescă, astăzi pictura fiind greu sesizabilă.

Iniţial, construită de comitetele saşilor Thomas Altemberger, în stil gotic, a trecut în anul 1537 în posesia judecătorului şi comitelui Petrus Haller ce transformat mare parte din elementele gotice, rezultând o casă în mare parte în stil renascentist.

Reţine atenţia şi casa de la nr.7 ce aparţinuse comitelui Valentin Frank von Frankestein în care acesta adunase o importantă colecţie de tablouri.

Reţin atenţia şi casele cu nr.12 cu portalul de piatră simplu, cea cu nr.16 cu portalul tot de piatră, al cărei interior era pictat odinioară cu scene din războiul troian, cât şi casa cu nr.5 (casa albastră) unde au fost date pentru un timp (1768-1783) reprezentaţii teatrale.

Palatul Brukenthal (Piaţa Mare nr.14) a fost construit între anii 1781-1785, în stilul barocului târziu de către baronul Samuel von Brukenthal. Aceasta este cea mai importantă construcţie civilă a secolului al XVIII-lea devenită muzeu şi deschisă publicului în 1817 conform dispoziţiilor testamentare ale baronului. Este cel mai vechi muzeu al României, unul dintre cele mai importante cât şi unul dintre cele mai vechi muzee ale Europei. Clădirea găzduieşte Galeriile de Artă şi Biblioteca. Portalul din piatră masivă prevăzut cu două coloane sprijină două vaze de piatră ornamentate cu ghirlande specifice epocii şi este împodobit, deasupra intrării, cu stema lui Samuel von Brukenthal sculptată în piatră şi aurită. Trecerea din curtea festivă în cea de-a doua se făcea pe sub bolţile de sub tractul transversal, ale căror deschideri sunt flancate de doi atlanţi sculptaţi în piatră. Se întâlnesc şi aici ca şi la coloanele portalului din faţă, două vase de piatră, înfrumuseţate cu sculpturi reprezentând scene mitologice.

Cele două portaluri sunt caracteristice barocului târziu ajuns aici prin filiera austriacă.

Mergând înainte, pe lângă palatul Brukenthal, vom ajunge pe strada Mitropoliei, unde la numărul 2, vom găsi clădirea cunoscută nouă astăzi sub numele "Primăria Veche"

Această clădire a fost construită între anii 1475-1485, într-o etapă iniţială, de către primarul Sibiului Thomas Altenberger. În colţul de S-V se află un turn-locuinţă a cărui uşă de acces este prevăzută cu un cadru de piatră în stil gotic pe al cărei arc în acoladă se observă blazonul lui Thomas Altemberger (un urs) şi al soţiei sale Afra de Salsburg (un braţ lovind cu sabia). Înspre gradină, clădirea prezenta două loggi ale căror bolţi se uneau deasupra unor stâlpi octogonali. Ca majoritatea clădirilor vechi sibiene şi acest complex de clădiri, reprezentând unul dintre cele mai importante ansambluri de arhitectură civilă gotică din Transilvania, datorită unor transformări ulterioare prezintă şi unele elemente ale Renaşterii.

După moartea lui Altemberger, casa a ajuns în proprietatea primarului Nicolaus Prol, apoi în 1501 în cea a primarului Johannes Lulay şi mai apoi a aparţinut lui Marcus Pempfflinger. Urmaşii acestuia au vândut-o municipalităţii prin licitaţie în 1545 şi de atunci până în 1945 a fost sediul primăriei oraşului .

Astăzi, găsim aici Muzeul de Istorie din cadrul Muzeului Naţional Brukenthal.

Mergând mai departe pe Strada Mitropoliei, vom ajunge la Biserica reformată datată de inscripţia de pe frontul portalului 1786. Este construită în stil baroc, caracteristic epocii, dar interiorul este foarte modest, datorită austerităţii cultului reformat.

Mai departe pe strada Mitropoliei, este imposibil să nu remarcăm casa cu cariatide ce aparţine barocului târziu, neatingând însă nivelul celorlalte lucrări arhitectonice ale epocii. Cele două cariatide, susţineau iniţial o construcţie ieşită în afară dar distrusă în timpul revoluţiei de la 1848-1849.

Înaintând pe strada Mitropoliei, ajungem la edificiul ce dă şi numele acestei străzi, "Catedrala ortodoxă Sfânta Treime".

Iniţiativa construirii catedralei a aparţinut mitropolitului Andrei Şaguna care a şi început strângerea de fonduri încă din 1857. Însă construcţia nu a putut avea loc decât în veacul următor între anii 1902-1906. A fost proiectată de către arhitecţii Virgil Nagy şi Iosif Kommer din Budapesta, după modelul Sfintei Sofia din Constantinopol a cărei copie la scară 1/4 este. Pictura în frescă a cupolei (Iisus Pantocrator), cei patru evanghelişti de pe pandantivi şi iconostasul sunt opera lui Octavian Smigelschi ce a colaborat cu Arthur Coulin. Picturi ulterioare, au fost realizate de Ioan Kober şi Anastase Damian. Mozaicurile au fost executate la Munchen. Crucile celor două turnuri au fost făcute la Sibiu şi aurite la Vienna. Catedrala are patru clopote. A fost ctitorită de Mitropolitul Ioan Meţianu şi reprezintă simbolul unităţii naţionale şi spirituale a românilor.

Dacă ne întoarcem în Piaţa Mare şi alegem să o luăm pe strada General Magheru, vom ajunge la Biserica Ursulinelor ce datează din secolul al XV-lea (1478). Este concepută sub formă de biserică-sală şi este sprijinită la exterior de contrafurturi în trepte.

A fost ridicată de călugării dominicani dar după Reformă, când ordinul acestora a fost desfiinţat, a trecut în posesia oraşului care a întemeiat aici o şcoală. În 1728, a trecut în posesia călugăriţelor ursuline, de la care îşi trage numele, în cadrul politicii de catolicizare a Contrareformei.

Acum îi sunt adăugate o serie de elemente baroce.

În apropiere de biserica ursulinelor, se află biserica Franciscanilor (pe strada Şelarilor). Şi aceasta este o biserică-sală construită în secolul al XV-lea. Pe latura nordică este sprijinită de puternice contrafurturi şi nu are clopotniţă. A aparţinut iniţial ordinului catolic al călugăriţelor clarisine, dar după Reformă, în 1714 a ajuns în posesia franciscanilor. Sculptura din interior, Madona cu pruncul, aparţine construcţiei iniţiale.

Într-un timp, această biserică a servit şi ca loc de refugiu pentru delicvenţi şi răufăcători drept ce i-a fost mai târziu anulat.

Tot în Piaţa Mare se impune Biserica Catolică sau iezuită, construită între anii 1726-1728 de către călugării iezuiţi, odată cu revenirea catolicismului. A fost concepută în forma unei biserici-sală şi a fost construită în stil baroc, cu multe elemente ornamentale. Fresca "Maria cu pruncul" este cea mai importantă realizare de acest fel a barocului sibian, dând impresia de pierdere în spaţiu pentru a impresiona. Vitraliile, au fost executate în anul 1901 la Budapesta.