Sibiul istoric

autor: Nita Delia

Judeţul Sibiu face parte dintr-o regiune istorică extrem de veche.

Cea mai veche mărturie despre existenţa umană pe aceste meleaguri datează încă de la începutul epocii vechi a pietrei (circa acum 600.000 de ani). Un toporaş de mână (cioplitor) din cremene, a fost descoperit in hotarul comunei Racoviţa.

Epoca neolitică (6500 - 1700 î. Hr.), este reprezentată de vestigiile de la Ocna Sibiului, Şura Mică, Boiţa, Turnu Roşu, Cristian, Fântânele şi din multe alte localităţi de pe teritoriul judeţului. Existenţa oamenilor pe acest teritoriu în epoca bronzului (1700 - 800 î.Hr.) este sugerată de urmele unor aşezări compacte cum este cea de lângă Orlat, de la Tilişca, Ocna Sibiului, Şura Mică, Alţâna şi altele, cât şi de marele depozit de bronzuri descoperit în suburbia Guşteriţa.

Cele mai multe descoperiri din a doua vârstă a fierului (300 î.Hr. - 106 d.Hr.) aparţinând civilizaţiei geto-dace, atestă existenţa dacilor pe aceste meleaguri, conduşi la acea vreme de Burebista şi mai apoi de Decebal.

În cetatea cu atributele unei uniuni de triburi de la Tilişca, exista o monetărie ce bătea monede dacice din bronz şi putea reproduce identic monede macedonene şi romane, ceea ce dovedeşte atât dezvoltarea superioară a tehnicii şi artei autohtone, cât şi intensele legături comerciale cu lumea greco-romană, cu mult înainte de cucerirea Daciei.

Repertoriul tezaurelor monetare de pe teritoriul judeţului Sibiul este destul de mare şi variat, atât cel din timpul ocupaţiei romane, cât şi după aceea.

După retragerea aureliană, tezaurele monetare, cimitirele şi vasele specifice ceramicii dacice descoperite pe aceste teritorii la Miercurea Sibiului, Ocna Sibiului, Guşteriţa-Sibiu, Dumbrava Sibiului, Şura Mare, Şeica Mică, etc.; aşezările din timpul culturii "Bratei" (sec. VI - VII ) şi culturii "Dridu" (sec VIII-IX) cât şi inscripţia în limba latină datată din sec. IV de la Biertan, dovedesc că populaţia daco-romană

locală, a continuat să existe şi să se dezvolte şi după retragerea aureliană pe acelaşi teritoriu tradiţional, continuându-şi procesul de romanizare prin relaţiile directe cu lumea romano-bizantină până la începutul mileniului al II-lea, când a devenit fondul principal etnic şi biologic al poporului latinofon român.

*

Oraşul de pe malurile Cibinului, întemeiat la intersecţia a două vechi drumuri romane, cel alutan şi cel illyric datează din sec. al XII-lea, fiind atestat documentar in anul 1191, când regele Ungariei, Bella al III-lea, întemeiază la Sibiu prepozitura catolică - organism ecleziastic cu rol conducător în aceste părţi ale Transilvaniei.

În 1224 regele Andrei al II-lea înfiinţează provincia Sibiului, ceea ce ne face să credem că aşezarea exista încă dinaintea sec. al XII-lea, considerând importanţa ce i-a fost acordată.

În apropiere se afla şi aşezarea anticei Cedonii, localitate dacică şi apoi daco-romană, ce este astăzi cartier al Sibiului.

În secolul al XII-lea, sunt aduşi pe aceste meleaguri colonişti germani, pentru a menţine autoritatea ungară. Aceştia au căpătat mai apoi numele de saşi.

La început, fiindu-le călcate privilegiile, în 1224, au primit de la regele Andrei al II-lea, "bula de aur a saşilor", un document prin care le erau acordate o serie de privilegii: erau scutiţi de taxe vamale pe întreg teritoriul regatului, puteau ţine târguri fără a plăti vamă, aveau acces la exploatările de sare, aveau dreptul de a bate monedă proprie oraşului, dreptul de depozit pentru comerţul cu Ţara Românească, iar din 1376 + dreptul de organizare a meşteşugurilor în bresle. În schimb, aveau faţă de coroana maghiară obligaţii militare şi fiscale.

În secolul al XV-lea se va constitui "Universitas Soxorum", formată din districtele Sibiului cu nouă scaune (Orăştie, Sebeş, Miercurea, Sibiu, Nocrich, Cincu, Rupea, Mediaş şi Şeica) Braşovului şi Bistriţei, ce-şi va exercita putere administrativă, politică şi juridică, asupra comunităţii săseşti din aceste zone, din anul 1486 până în anul 1876.

În anii 1241 - 1242, comunitatea abia formată a Sibiului, trebuie să facă faţă năvălirilor dezastruoase ale tătarilor, în urma cărora mai rămân aproximativ o sută de supravieţuitori, ce vor începe refacerea oraşului şi totodată fortificarea lui. Lucrările la fortificaţii au încetat abia în sec. al XVIII-lea, odată cu intrarea în imp. Habsburgic, când nu mai erau necesare. Datorită acestor fortificaţii, Sibiul devine între sec. XV-XVIII cea mai puternică cetate a Transilvaniei şi unul dintre cele mai prospere oraşe.

Istoricul fortificaţiilor

Cetatea medievală îşi are începuturile pare-se, la intersecţia străzilor 9Mai şi Farului, ca o modestă aşezare de tip ţărănesc, aşezată pe malul drept al râului Cibin.

Pe platoul superior (actuala Piaţă Huet) s-a construit o basilică în stil romanic. Prima centură de fortificaţii s-a construit în jurul acesteia. Iniţial, aceste ziduri fuseseră construite din lemn şi pământ.

A doua etapă de fortificaţii, ce îngloba şi actuala Piaţă Mică, s-a desfăşurat, se pare după ultimele cercetări, în al doilea sfert al sec. al XIII-lea, după acordarea "Bulei de aur a saşilor" de către regele Andrei al II-lea în 1224. Din această fază s-au păstrat trei turnuri, modificate evident, turnurile din Piaţa Mică nr. 23 şi 24 şi Turnul Sfatului (Piaţa Mică nr. 1), una dintre emblemele Sibiului .

După invazia tătară de la 1241 - 1242, nevoia de fortificaţii mai ample şi mai solide s-a făcut simţită. Astfel, colina din partea de sus a oraşului a fost înconjurată cu o centură de zid, cu intercalări de noi turnuri, constituind a treia etapă de fortificaţii.

Centura îngloba 12 turnuri de forme variate de la circulare până la poligonale, clădite pe arcade interioare de susţinere, ca şi pereţii, pentru a rezista loviturilor. Turnurile erau dispuse in lungul zidului la distanţe egale pentru a permite apărarea intervalelor cu arcurile, arbaletele şi balistele. Pentru apărarea apropiată, alte deschizături, plasate orizontal sub marginile acoperişurilor, înlesneau aruncarea asupra a asaltatorilor, în lungul pereţilor, piatră, apă fiartă sau smoală topită. La turnurile şi zidurile centurii s-a folosit, pentru prima data la noi, prevalent, cărămidă, remarcabilă prevedere, a conducătorilor cetăţii, faţă cu efectul proiectilelor de mai târziu ale artileriei. Zidul de cărămidă era mai rezistent la şoc, şi găurile puteau fi umplute cu uşurinţă. De la aceste fortificaţii de cărămidă, Sibiul primeşte numele de "Oraşul roşu".

Din a treia centură de fortificaţii astăzi mai putem vedea următoarele vestigii:

• Un turn de fortificaţii, transformat în locuinţă, cu trei etaje şi o porţiune de zid, în curtea caselor din Piaţa Aurarilor nr. 4.
• Două turnuri ce se înalţă deasupra zidurilor ruinate dintre străzile A. Iancu şi Movilei, au fost transformate in locuinţe şi sunt vizibile din curţile caselor cu nr. 9, 19, 31, de pe strada A. Iancu .
• O porţiune de zid in lungime de peste 30m e pe strada Manejului.
• Trei turnuri de fortificaţii pe strada Cetăţii, al dulgherilor, al olarilor, legate printr-o porţiune de zid şi al archebuzierilor (trecut mai târziu pânzarilor). Turnul dulgherilor, cu bază circulară, a fost construit o dată cu turnul archebuzierilor şi întărit în 1450. În anul 1500 i s-a mai înălţat un etaj octogonal. Turnul olarilor, cu bază pătrată, a fost construit prin intercalare între celelalte două turnuri, spre sfârşitul secolului al XIV-lea.

Inscripţia 1547 aparţine unei renovări. Turnul archebuzierilor, cu bază pentagonală, a mai fost întărit în anul 1450.

- Zidul de fortificaţie înalt de aproape 10m, susţinut de contraforturi puternice, sprijinite pe arcuri butante pe unele clădiri de pe Pasajul Scărilor.

• Turnul de poată de la întretăierea străzilor Al. Odobescu şi Pasajul Scărilor, căruia i s-a alăturat mai târziu casa Altemberger- Pempfflinger (Primăria Veche) la sfârşitul sec. al XV-lea.

Din incinta a treia de fortificaţii a făcut parte şi Turnul Porţii Cisnădiei, demolat în 1836, cunoscut nouă doar prin acuarelele lui Johann Böbel.

Deasupra Porţii Cisnădiei, aflată la capătul sudic al străzii N. Bălcescu (fostă Heltauergasse - strada Cisnădiei) se ridica un turn masiv, cu trei etaje, marcate prin metereze dreptunghiulare.

Invaziile tătarilor şi mai apoi ale turcilor, au provocat mari pierderi Oraşului de Jos, ceea ce a impus, în sec. al XV-lea, construcţia a unei noi centuri de fortificaţii care să includă şi această parte a oraşului.

Un număr de 39 de tunuri străjuiau acum centura larg înconjurătoare a cetăţii.

Intrarea in cetate se făcea pe porţile Cisnădiei (în partea sudică a actualei străzi N. Bălcescu), Turnului (lângă Piaţa Cibin) şi Elisabetei (în capătul străzii 9 Mai). Fiecare era încredinţată spre apărare unei bresle, de obicei dintre cele mai bogate.

Ca urmare a fortificaţiilor de acum 500 de ani mai putem vedea astăzi doar două turnuri ce au rezistat doar datorită mărimii lor: Turnul Pulberăriei, situat pe strada Ocnei la nr. 33 (în curtea Grupului şcolar Independenţa) şi Turnul Pielarilor în apropierea acestuia.

Din a patra centură au dispărut Turnul Porţii Ocnei şi Poarta Ocnei, Poarta Elisabetei şi Poarta Turnului.

Turnul Porţii Ocnei era cel mai mare dintre turnurile celor patru porţi, construit din cărămidă şi sprijinit de contraforturi; a fost demolat în 1856 deşi se afla intr-o stare bună. Ne este cunoscut tot din acuarelele lui Johann Böbel, ca de altfel şi Poarta Elisabetei. Această poartă, aflată pe strada 9 Mai, era în directă legătură cu zidurile. Avea două turnuri de apărare pe care desenul ni le prezintă într-o avansată stare de agregare.

Poarta Turnului se afla pe strada cu acelaşi nume (fostă Saggasse), la intersecţia acesteia cu Piaţa Cibin. Construcţia turnului semăna cu Turnul Olarilor, ridicându-se pe trei etaje, cu acoperiş piramidal, prezentând guri de păcură la nivelul superior. Avea mete reze pentru arme de foc. Şi acesta a fost demolat in anul 1858.

Ca urmare a progresului armamentului de foc, noi fortificaţii se impun in sec. al XVI-lea pentru întărirea celor existente.

Astfel au apărut rondelele şi bastioanele.

Unul dintre rondelele rămase in picioare este Turnul Gros, situat pe bulevardul Corneliu Coposu. Este un turn masiv, construit din piatră (la bază) şi din cărămidă. Pe platformă erau amplasate tunurile. În 1788 a luat aici fiinţă primul teatru al oraşului, ce a funcţionat neîntrerupt până in 1949, când a fost distrus de un incendiu.

Pentru apărarea mai bună au apărut şi cinci bastioane.

Bastionul Haller se află pe actuala stradă Maternităţii la nr. 1 şi pe bulevardul Corneliu Coposu. Pe platforma sa erau amplasate tunuri. În 1771 aici a fost construită o şcoală de călărie acoperită (Manej) iar astăzi se află un spital.

Apoi s-a construit bastionul Turnului, de la Poarta Turnului, pe locul actualei Pieţe Cibin (1569 - 1570). A urmat bastionul Cisnădiei, pe locul Pieţei Unirii (1577 - 1582), bastionul Porţii Ocnei (1603) şi bastionul Soldisch sau al Mercenarilor (1622 - 1629) la intersecţia străzii Bastionului cu şoseaua Alba Iulia.

Astăzi, mai sunt in picioare doar bastionul Haller şi Soldisch, ce stau drept mărturie a influenţei arhitecturii militare italiene.

Sibienii erau cunoscuţi şi pentru calitatea armamentului şi a pulberii lor, fiind solicitaţi de Matei Corvin, Ştefan cel Mare, Ştefan Bathory, Ioan Zapolya şi alţi principi şi domnitori.

Cei care ar fi vrut să atace Sibiul erau împiedicaţi şi de lacurile din jurul fortificaţiilor create de revărsările Cibinului, canalului Strezii şi Morilor. La început, comunitatea şi mai apoi proprietarii lacurilor erau datori să crească peşte şi să taie stuful, pentru a înlesni buna observare din turnuri. Venitul lacurilor era destinat Spitalului săracilor.

În cazul asediilor, galerii subterane legau cetatea cu exteriorul, dintre care una ce pornea din Piaţa Mare şi ieşea în curtea Azilului, există şi astăzi. Apa potabilă era adusă printr-un apeduct din pârâul Dumbrava, până în mijlocul cetăţii.

Întreţinerea unei astfel de cetăţi nu era uşoară şi majoritatea locuitorilor îşi aduceau contribuţia. Totul mergea bine, datorită bunei organizări.

*

Regii Ungariei, având interesul ca oraşele săseşti importantă sursă de venituri în visterie să prospere, cât şi în fortificarea Sibiului ca oraş de graniţă, au reînnoit permanent Diploma Andreiană de la 1224 şi au lărgit privilegiile saşilor. Astfel, începând cu 1367, negustorii sibieni puteau face comerţ oriunde, iar în cazul în care mergeau la curtea regală, nu li se percepea nici o vamă.

Negustorii sibieni erau favorizaţi şi de domnii Ţării Româneşti, începând cu Vladislav I (1364 - 1377). Pe relaţiile cu Ţara Românească, s-au bazat în special comercianţii sibieni în permanentă concurenţă cu cei braşoveni.

Datorită dezvoltării economice, în a doua jumătate a sec. al XIV-lea iau fiinţă breslele (asociaţii de meşteşugari - forme tipice de organizare a meşteşugurilor în Evul Mediu formate din meşteri, patroni, calfe şi ucenici care aparţineau aceleiaşi branşe sau înrudite). Primul regulament de funcţionare a breslelor datează din 1376 când existau 19 bresle cu 25 de branşe meşteşugăreşti şi 200 de meseriaşi, numărul acestora ajungând în 1794 la 34.

Prin comparaţie cu alte oraşe medievale ale Europei Ulm-17 bresle, Augsburg-15, Koln-22, Strassburg-28, deducem că organizarea Sibiului era de avangardă.

Fiecare breaslă era responsabilă cu apărarea şi întreţinerea unei porţiuni de zid, a unui turn sau a unui bastion, de unde şi numele acestora.

În perioada medievală, apar în Sibiu anumite elemente ce denotă buna organizare şi dezvoltare a burgului. Încă din 1292 funcţiona un spital, astăzi azilul de bătrâni (strada Azilului nr.4) lângă care a fost ridicată capela azilului. Acesta este primul spital atestat documentar din ţară. În 1330 este atestată prima biserică de manuscrise din ţară, aparţinând călugărilor dominicani. Se ştie că încă din 1380 funcţiona o şcoală care probabil exista de mai multă vreme. Din 1471 pe lângă această şcoală funcţionează un internat. În 1494, sibienii înfiinţează un nou spital, în locul celui vechi pe care îl transformă în azil.Tot în acest an, este menţionată şi farmacia oraşului, prima din ţară.

În 10 ianuarie 1493, se naşte la Sibiu, Nicolaus Olahus, marele umanist român, care, în lucrarea sa fundamentală "Hungaria", dovedeşte originea latină a românilor, vechimea şi continuitatea acestora pe aceste meleaguri, mândrindu-se cu obârşia lui.

În sec. al XV-lea, Lucas Trapoldner şi Theobaldus Griffius înfiinţează prima tipografie. Prima carte, tipărită în 1529, este o "Gramatică latină" scrisă de Toma Gemmarius. În sec. al XVII-lea, se găseau în Sibiu 12 ateliere tipografice. Se tipăreşte în 1612 primul calendar din ţară, în 1788 se deschide prima librărie şi se tipăreşte prima revistă teatrală din ţară: Theatral Wochenblatt.

Din iniţiativa lui Martin Hochmeister apare în 1790 primul ghid al Sibiului, iar în tipografia lui Samuil Flitsch apare "Gramatica românească" a lui Ion Heliade Rădulescu.

În general, conducătorii Sibiului au căutat să fie în bună înţelegere cu regii Ungariei, încercând mereu să obţină noi privilegii, dar au existat şi neînţelegeri.

La începutul sec. al XIV-lea, Sibiul se amestecă în lupta pentru tronul Ungariei, susţinându-l pe Otto de Bavaria, împotriva lui Carol Robert de Anjou. Carol Robert (1308 - 1342) iese rege însă nu îşi poate permite să-i sancţioneze prea aspru pe sibieni, datorită importanţei oraşului lor pentru coroana regală.

Totuşi, impunându-le un comite ales de el şi astfel micşorându-le libertăţile, determină o răscoală a acestora.

Drept dovadă a importanţei burgului stă şi faptul înfiinţării în 1325 de către Carol Robert, a primei monetării din Transilvania. Monetăria regală din Sibiu bătea monedă de argint în greutate de 0,975 gr.

Unii nobili saşi participă la răscoala nobiliară din Transilvania împotriva lui Matei Corvin (1437). Drept urmare Petru Gareb, primarul Sibiului, participant la complot, este decapitat în piaţa oraşului.

Acest lucru nu afectează însă relaţiile Sibiului cu Matei Corvin, cere, după ce îi reconfirmă privilegiile cedează scaunului Sibiului ducatele Amlaşului şi Ţara Făgăraşului (1472).

Cetatea este nevoită în sec. al XV-lea să facă faţă în repetate rânduri atacurilor şi chiar asediilor turceşti. În 1432 şi 1437, Sibiul respinge două asalturi. În 1438 este supus unui asediu de opt zile de către armata lui Murad al II-lea după care turcii renunţă. În 1442 aceştia asediază din nou Sibiul după victoria împotriva lui Iancu Corvin de Hunedoara dar acesta revine, şi în 23 martie nimiceşte oastea otomană lângă Sibiu.

În 1493, turcii jefuiesc împrejurimile Sibiului dar sunt atacaţi şi alungaţi de către cete de români sprijinite de un detaşament sibian condus de primarul Georg Hecht.

Rezistenţa cetăţii Sibiului pe timpul incursiunilor şi asediilor turceşti, o face cunoscută Europei întregi, fiind socotită de către papa Eugen al IV-lea, într-o scrisoare din 1444 ca un "adevărat bastion al creştinătăţii". Patriarhul Constantinopolului, într-o scrisoare adresată în1453, primarului cetăţii, arăta că "Sibiul se bucură de un mare nume printre turci care spun că le este oprelişte în drum".

Aceste succese s-au datorat atât armamentului şi muniţiei cât şi iscusinţei apărătorilor şi zidurilor puternice.

În 1541 după marea înfrângere a armatei maghiare la Mohács (1526)şi transformarea regatului în paşalâc turcesc, Transilvania devine principat autonom sub suzeranitate turcească.

Pentru tronul Ungariei se dezlănţuie din nou un conflict, de data aceasta între Ioan Zápolya, voievod al Transilvaniei sprijinit şi de imp. Otoman şi Ferdinant de Habsburg. Sibienii îl sprijină pe Ferdinant dar sorţii sunt de partea lui Ioan Zápolya. După o epidemie de ciumă în 1533, urmate de o foamete în 1535, neprimind nici un ajutor din partea lui Ferdinant, sibienii sunt nevoiţi să-l recunoască pe Zápolya în 1536.

În 1554, o nouă epidemie de ciumă seceră 3200 de vieţi iar în 1555 un incendiu devastator distruge 556 de case.

În 1556, izbucneşte o răscoală a populaţiei împotriva patricianului săsesc. Aceasta este înăbuşită iar conducătorii decapitaţi în Piaţa Mare.

În ultima jumătate a sec. al XVI-lea stabilitatea politică este menţinută de juzii regali Augustin Hedwig şi Albert Huet.

Odată cu unirea principatelor de la 1600, magistratul sibian îl sprijină pe Mihai Viteazul dar mai apoi, oficialităţile sibiene se întorc împotriva acestuia, atât pentru nemulţumirile ce le aveau împotriva domnitorului care începuse să înlocuiască saşii din funcţiile publice cu români, cât şi datorită presiunilor făcute de curtea vieneză.

Drept mulţumire, generalul imperial Basta, la numai trei zile de la uciderea lui Mihai, intră cu onoruri în cetate şi dăruieşte sibienilor castelul de la Buia şi 14 sate.

La începutul sec. al XVII-lea, principele Gabriel Bathory înşelând încrederea sibienilor, intră în oraş cu armata de 20,000 de ostaşi şi îl ocupă, alungând locuitorii şi jefuindu-l. În 1611, Radu Şerban, domnitorul Ţării Româneşti îl asediază pe Gabriel Bathory în cetate dar nu obţine nimic. După alţi doi ani de ocupaţie, în 1613, domnii Moldovei şi ai Ţării Româneşti, Ştefan Tomşa şi Radu Mihnea, sprijiniţi de otomani, îl alungă pe Bathory din Sibiul în care mai rămăseseră doar 53 de familii.

În anul 1688 armatele imp. Habsburgic pătrund definitiv în Transilvania impunând stăpânirea habsburgică consacrată prin Diploma Leopoldină de la 1691 în care este recunoscută autonomia principatului precum şi privilegiile comunităţilor şi nobilimii săseşti.

Stăpânirea habsburgică nu a fost însă benefică Sibiului. Obligaţiile fiscale ale oraşului au crescut de la 12,000 de florini în 1690 la 96,000 de florini în 1713 şi erau în continuă creştere. În schimb, nobilimea privilegiată se întărea.

În Sibiu pătrund odată cu evenimentele de la sfârşitul sec. al XVII-lea şi călugării iezuiţi care se impun cu toate protestele saşilor lutherani. După ei, vin şi franciscanii (1716) şi apoi ordinul călugăresc al ursulinelor (1734) ce primeşte fosta biserică a dominicanilor alungaţi odată cu reforma de le 1543.

Aceste vremuri sunt marcate de abuzuri ale nobilimii asupra oricui voia să înlăture asuprirea regimului. Un exemplu este cazul lui Ioan Zabanius, înnobilat cu titlul de Sachs von Harteneck, comite al Sibiului, care, voind să-şi pună în practică ideile reformatoare ce afectau privilegiile nobilimii, cade pradă uneltirilor acesteia. Este acuzat de înaltă trădare şi decapitat în 7 decembrie 1703 în Piaţa Mare.

Din 1692, până în 1791, Sibiul devine capitala Transilvaniei, în el stabilindu-se reşedinţa "gubernului".

Tot în această perioadă, în 1790, fostul guvernator al Transilvaniei Samuel von Brukenthal, fondează Palatul Brukenthal.

Personalitate marcantă atât în istoria Transilvaniei cât şi a Sibiului, baronul Brukenthal a avut o contribuţie însemnată în viaţa culturală a oraşului dar a contribuit la bunăstarea sibienilor şi în plan politic. Astfel, la rugăminţile sale în 1767, împărăteasa Maria Tereza dădea dreptul comercianţilor saşi sibieni să facă negoţ cu ridicata.

De cum au intrat în Sibiu iezuiţii, care au deschis un gimnaziu catolic (1692) pe locul actualului Colegiu Naţional "Gheorghe Lazăr"; cărturarul român al cărui nume îl poartă acest colegiu studiind în acest loc, precum şi mulţi alţi oameni de valoare ardeleni. În 1734 este înfiinţată lângă biserica Ursulinelor o şcoală de fete, astăzi Colegiul Naţional Andrei Şaguna iar în 1723 este atestată o şcoală ungurească.

În domeniul ştiinţei se remarcă sibianul Conrad Haas (1529 - 1579) inventatorul rachetei cu mai multe trepte şi al dirijării zborului prin aripioare "delta" şi apoi Hermann Oberth, unul din părinţii astronauticii moderne, născut în 1894 la Sibiu.

Primul medic ocultist român, Ioan Molnar-Piuariu (1749 - 1815) din Sibiu, scrie şi în prima carte de medicină românească ce apare aici în 1793 numită "Sfătuire către studenţii în chirurgie"

Valentin Frank von Frankenstein, un alt umanist român, preocupat şi de domeniul pirotehniei, a avut activitate şi în domeniul literar, traducându-l pe Ovidiu în germană, română, maghiară şi grai săsesc.

În 1784 apare primul ziar sibian în limba germană, intitulat Siebenbürger Zeitung.

În domeniul arhitecturii, goticul târziu, cu elemente ale arhitecturii renascentiste lasă treptat locul barocului vienez reprezentat de Palatul Brukenthal, Biserica iezuiţilor (catolică) din Piaţa Mare, biserica reformată de pe strada Mitropoliei.

Românii care trăiau la periferiile cetăţii, îşi construiau şi ei în sec. al XVIII-lea primele biserici: Biserica Dintre Brazi şi Biserica Din Groapă.

În oraş exista încă din 1598 o breaslă a muzicanţilor şi de la începutul sec. al XVII-lea, o fanfară a oraşului. În sec. al XIX-lea au concertat aici chiar muzicieni renumiţi ai Europei cum ar fi Franz Liszt (1846) şi Johann Strauss (1847).

Românii, deşi erau cei mai numeroşi şi constituiau baza întregii economii a Transilvaniei erau consideraţi toleraţi în propria lor ţară, neavând nici un drept şi fiind excluşi de la conducere.

În revoluţia de la 1848, Sibiul este centrul ideologic, aici desfăşurându-se conferinţele premergătoare şi ulterioare ale Marii Adunări de la Blaj. Avram Iancu, tânărul şi energicul revoluţionar din Munţii Apuseni venea adesea la Sibiu pentru consultări cu membrii comitetului ales de Adunarea de la Blaj.

Proclamarea de către unguri a unirii Transilvaniei cu Ungaria, determină ruptura între revoluţia maghiară şi cea transilvană. Comitetul Naţional înarmează populaţia şi organizează Transilvania ca ţară românească.

Drept răspuns, generalul maghiar Bem, atacă trupele imperiale din Transilvania. Pierde în bătălia de la Ocna Sibiului şi se retrage spre Sibiu pe care îl atacă fulgerător şi îl ocupă în 11 martie 1849. Comitetul Naţional fuge în Ţara Românească unde George Bariţiu, Timotei Cipariu şi Simion Bărnuţiu sunt arestaţi.

Bem este nevoit să evacueze Sibiul la 20 iulie sub ameninţarea trupelor ţariste venite în ajutorul imp. Habsburgic. Trupele maghiare capitulează în 13 august 1849 lângă Arad iar în Transilvania se reinstaurează stăpânirea habsburgică ce continua să nu recunoască nici un drept al românilor.

În Transilvania se instalează un sistem absolutist promovat de un guvern brutal care se rezema pe metode violente militariste. Sibiul redevine capitala Transilvaniei între anii 1849 - 1865.

Încep arestările. Fostul prefect Axente Sever, este ridicat din locuinţa sa şi închis într-o cazarmă din Sibiu. În anul 1852 Avram Iancu este arestat la Alba Iulia, maltratat şi adus în cătuşe la Sibiu, unde i se intentează un simulacru de proces, fiind achitat după şase săptămâni de închisoare habsburgică, care i-au zdruncinat mintea.

În ciuda regimului absolutist, dorinţa de unire a românilor din cele trei ţări româneşti "în cuget şi-n simţiri" nu a putut fi oprimată.

Astfel, în 1861 este fondată la Sibiu de către George Bariţiu, Timotei Cipariu, Andrei Şaguna, Axente Sever, Ion Puşcaşiu "Asociaţia Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român" (ASTRA), important instrument de luptă pentru emanciparea poporului român.

În 1867 se instaurează în imperiu dualismul austro-ungar ce dă curs unui lung proces de deznaţionalizare în Transilvania. Drept răspuns, în 1869, la Miercurea Sibiului este întemeiat Partidul Naţional Român din Transilvania, ale cărui conferinţe, adevărate congrese naţionale, se desfăşurau la Sibiu.

Apar la Sibiu publicaţii în limba română. În 1853, Andrei Şaguna pune bazele "Telegrafului român", cel mai vechi ziar cu apariţie neîntreruptă din România. ASTRA fondează revista Transilvania (1868) condusă de George Bariţiu, iar în 1884, Ioan Slavici, George Coşbuc, Ioan Rusu Şirianu, Septimiu Albini şi alţii, pun bazele Tribunei.

Conducătorii saşilor au dus şi ei o acţiune de revendicări, dar până la urmă, regimul absolutist le-a desfiinţat vechea lor autonomie. Comunităţile săseşti însă, au continuat să sprijine acţiunile românilor declarând limba română drept limba lor oficială şi fiind alături de acţiunile ASTREI.

Din Sibiu porneşte mişcarea memorandistă prin care românii îşi afirmau voinţa de libertate. Memorandumul nici nu este citit şi este respins iar memorandiştilor le este intentat "Procesul de la Cluj" (1894).

Dar, după cum spunea memorandistul Ion Raţiu "Nici o idee n-a putut fi sugrumată prin forţă". Într-adevăr, ideea unităţii naţionale a crescut mai mult ca oricând şi mişcarea memorandistică a atras atenţia întregii Europe asupra situaţiei românilor din Transilvania.

Odată cu izbucnirea celui de-al doilea război mondial, au loc lupte în preajma Sibiului, mărturie stând cimitirele din împrejurimile Sibiului iar în 1918, odată cu Marea Unire, Transilvania, deci şi Sibiul fac parte definitiv din România, dorinţa seculară de unire cu ţara mamă a românilor, fiind împlinită.

După al doilea război mondial, în 1948, România intră într-un nou sistem, cel socialist.

În această perioadă s-au construit noi cartiere, în special de blocuri: Hipodrom, Terezian, Vasile Aaron, Ştrand, Valea Aurie, Ţiglari şi Turnişor, însă, patrimoniul arhitectonic de mare importanţă al Sibiului, nu a fost valorificat, din contră, o importanţă parte a acestuia a fost distrusă (casele de pe strada Constituţiei).

În revoluţia de la 1989, când dictatura comunistă a fost înlăturată, Sibiul a jucat un rol important, fiind considerat al treilea oraş martir al ţării.

Un fenomen demografic trist ce s-a produs după 1989 este emigrarea saşilor spre ţara lor de origine, Germania. Dacă în 1908 în Sibiu (centrul cultural al saşilor din Transilvania) erau 15,555 de saşi, adică 58,38% din totalul de 169,656 de locuitori ai Sibiului în 1992 din totalul de 169,656 de locuitori, doar 3,30% adică 5,605 erau saşi. În 1998, numărul saşilor din Sibiu a scăzut la cifra de 1800.

Pentru că saşii sunt cei care au întemeiat oraşul de pe malurile Cibinului şi au fost practic locuitorii lui timp de mai bine de şapte secole, plecarea lor a constituit nu numai o pierdere demografică ci şi o pierdere pentru viaţa economică şi social - culturală a Sibiului şi implicit a României.

Oricum, viaţa cetăţii transformată într-un oraş al sec. XX continuă şi urmele istoriei sale de mai bine de 800 de ani, încă înfruntă timpul aşteptându-l pe orice trecător ce ar vrea să coboare în misterul lor şi să descopere o altă lume, cea din care s-a născut lumea noastră de astăzi.