PC MAGAZINE AUGUST 2002
	[ Componente ]	Alegeti categoria Sisteme Componente Stocare Comunicatii Imprimare Imagine Divertisment Software

TESTE COMPARATIVE

Burn baby, burn - Cele mai noi unităţi CD-RW şi CD-RW/DVD-ROM

Ştefan Iliescu
Şerban Păduroiu

De-a lungul ultimilor 20 de ani, discul compact a revoluţionat modul în care stocăm, distribuim şi accesăm informaţia, fie ea în format audio, video sau de date. Tehnologia care stă la baza discului compact a fost prezentată pentru prima dată publicului larg la începutul anilor '70. Benzile audio magnetice folsesc câmpul magnetic pentru a stoca informaţia în format analogic. Dischetele şi discurile hard utilizează de asemenea mediul magnetic, dar ele stochează datele ca secvenţe de câmpuri încărcate sau nu, acestea fiind interpretate ca informaţie binară.

Discurile optice folosesc lumina, dar nu cea obişnuită, ci laser. Acesta a fost descoperit în prima parte a anilor '60 şi a făcut posibilă proiectarea unei raze de lumină de o singură culoare, care putea fi focalizată cu mare precizie fără distorsiuni. Mai târziu, au fost dezvoltate laserele semiconductoare, făcând posibilă crearea unor echipamente optice de stocare, de dimensiuni reduse şi cu costuri scăzute. Combinarea acestor descoperiri cu tehnologiile deja existente în domeniul computerelor a dus la revoluţia de care vorbeam în domeniul stocării datelor.

Discul compact audio
Primul disc compact (CD) a fost prezentat în anul 1981, fiind considerat un mare succes de unii şi privit cu reticenţă de alţii. Discurile de vinil folosite până atunci în industria muzicală aveau o serie de neajunsuri notabile. Praful şi zgârieturile, alături de defectele mecanice de fabricaţie conduceau la degradarea semnificativă a calităţii sunetului. În plus, pe fiecare faţă a unui disc de vinil se puteau stoca mai puţin de 25 de minute de muzică. Casetele audio erau de dimensiuni mai mici şi puteau ajunge până la o oră de muzică pe fiecare parte. Dar calitatea sunetului suferea de asemenea odată cu trecerea timpului, datorită demagnetizării şi a uzurii.

CD-urile audio rezolvau toate problemele descrise mai sus. Discul cu diametrul de 12 cm poate stoca mai mult de o oră de muzică, iar mecanismul de citire foloseşte raza laser, eliminând astfel contactul fizic. În acest fel, se păstrează intactă calitatea înregistrări, iar muzica este stocată în format digital, fiind exact aceeaşi informaţie cu cea din studioul de înregistrări.

Apariţia CD-ROM-ului
Odată cu dezvoltarea specificaţiilor destinate CD-urilor audio, utilizatorii au realizat că mediul poate fi folosit şi pentru stocarea altor tipuri de date. Astfel au fost create primele specificaţii pentru CD-ROM.

Datele folosite de aplicaţiile calculatoarelor prezintă cerinţe diferite faţă de datele audio. Cea mai importantă necesitate este acurateţea. Dacă un bit este ratat la citire, şi nu este sesizat de sistemul de detecţie a erorilor, în cazul unui CD audio, el reprezintă o parte infimă din numărul total de biţi folosiţi pentru recrearea sunetului, iar diferenţa va fi imposibil de observat de urechea umană. În cazul în care un bit de informaţie este ratat la citirea unui CD cu date, acest lucru ar putea însemna diferenţa dintre 1 dolar şi 1000 de dolari sau între un program care rulează corect şi un program care nu rulează deloc.

În consecinţă, formatul folosit de CD-ROM trebuie să folosească un sistem de o acurateţe mult mai mare decât cel utilizat pentru CD-urile audio. Astfel, datele sunt stocate sub formă de cadre de câte 24 de octeţi. Un sector de pe CD este constituit la rândul său din 98 de cadre. O socoteală simplă ne conduce deci la un total de 2352 de octeţi într-un sector al discului. Dintre aceştia, 12 octeţi sunt folosiţi pentru procesul de sincronizare, iar alţi 4 octeţi pentru a stoca informaţiile de identificare ale sectorului respectiv. Rămân astfel 2336 de octeţi pentru stocarea efectivă a datelor.

Din aceştia, 2048 de octeţi sunt folosiţi în realitate pentru date, ceilalţi 288 fiind utilizaţi pentru sistemele de detectare şi corectare a erorilor. Dacă ţinem cont că pe un CD se află 330.000 de sectoare, fiecare stocând 2 kB (2 x 1024 octeţi), capacitatea totală a unui CD este de 644,5 MB, rotunjit pentru simplificare la 650 MB. Prin creşterea densităţii sectoarelor de pe disc s-au obţinut discuri de 700 MB, acestea fiind cele mai folosite în acest moment.
Atunci când un CD-ROM este citit la aceeaşi viteză cu un CD audio, sunt citite 75 de sectoare pe secundă. Cu 2048 de octeţi stocaţi în fiecare sector, calculul ne duce la o viteză de citire de 153.600 octeţi pe secundă, rotunjit la 150 kB/s. Această rată de transfer a datelor este identificată prin "x" sau "viteza de citire a unui CD audio". Unităţile de citire a discurilor CD-ROM sunt clasificate după viteza maximă de transfer a datelor, măsurată în multipli ai ratei de transfer pentru CD-uri audio; astfel, "12x" înseamnă de 12 ori 150 kB/s, sau 1800 kB/s, în timp ce "40x" înseamnă de 40 de ori 150 kB/s, adică 6000 kB/s. De reţinut că această valoare se referă la viteza maximă de transfer.

Datele sunt stocate pe disc sub formă de sectoare, acestea fiind plasate sub forma unei spirale continue. Lungimea fiecărui sector este aceeaşi indiferent de poziţia sa de-a lungul spiralei. Ca rezultat, există mai multe sectoare citite în cadrul unei rotaţii a discului la marginea discului, decât mai aproape de centru.

CD-urile audio necesită citirea informaţiei la o viteză constantă. Acest lucru înseamnă că unitatea de citire trebuie să reducă viteza de rotaţie odată cu înaintarea dinspre sectoarele aflate la interior, către sectoarele exterioare. Prin această operaţie, suprafaţa discului se deplasează faţă de raza laser cu o viteză constantă, sau cu viteză lineară constantă (CLV-Constant Linear Velocity).

Datele nu necesită citire la viteză constantă, existând chiar un mare avantaj în posibilitatea de citire cât mai rapidă a informaţiilor de pe disc. Astfel, unele unităţi CD-ROM rotesc discul cu o viteză unghiulară constantă (CAV-Constant Angular Velocity), aşa că rata de transfer este mai mare la exteriorul discului decât la interior. Ultimele modele de unităţi CD-ROM folosesc atât tehnologia CAV, cât şi pe cea CLV, pentru a optimiza modul în care se face transferul datelor.

Nu trebuie uitat că datele sunt stocate începând de la interiorul discului spre exterior. În consecinţă, unităţile cu viteză de rotaţie variabilă petrec mai mult timp cu citirea la rate de transfer mai reduse decât rata maximă. Multe unităţi obţin rata maximă de transfer doar atunci când ajung la sectoarele situate aproape de exteriorul discului, iar acest lucru se întâmplă doar când discul este plin.

CD-Recordable
Descoperirea CD-ROM-ului a reprezentat un salt important pentru toţi cei care aveau nevoie în activitatea lor de transportul unor cantităţi mai mari de date, deoarece un CD poate stoca echivalentul a aproape 450 de dischete. Principalul neajuns consta în costurile destul de ridicate dedicate CD-ului master pentru crearea unui tiraj de discuri CD-ROM. Un disc putea costa foarte puţin, dar numai atunci când era distribuit în cantităţi mari, în schimb preţul era prohibitiv pentru cei care doreau un singur exemplar sau un număr limitat de copii.

Răspunsul acestei probleme s-a numit CD-R (CD-Recordable), sau CD-ul inscriptibil. Spre deosebire de mediile magnetice, unde informaţia stocată putea fi apoi ştearsă şi înlocuită cu altă informaţie, inscripţionarea unui disc CD-R aducea modificări permanente suprafeţei suport. Datele sunt inscripţionate folosind o rază laser mai puternică decât cea utilizată pentru a citi un disc. Raza laser încălzeşte puternic stratul suport, lăsându-i o urmă mai întunecată. La citire, urma întunecată reflectă mai puţin lumina, faţă de zonele neîncălzite fiind interpretată ca denivelările de pe stratul suport al discurilor matriţate. Procesul de încălzire a stratului suport a condus la termenul de "ardere" folosit pentru a defini procesul de inscripţionare a unui CD.

Infamul Buffer-Under-Run
Una dintre problemele ridicate în procesul de inscripţionare a unui mediu CD-R se referă la necesitatea de a alimenta mecanismul de scriere în mod constant cu date. Dacă fluxul de date este întrerupt, chiar şi pentru o fracţiune de secundă, discul devine inutilizabil. Această problemă s-a accentuat şi mai mult odată cu creştera vitezei de scriere. Soluţia a fost găsită în crearea unor buffere de memorie din ce în ce mai mari, pentru a creşte cantitatea de date disponibilă în cazul unei întreruperi temporare a fluxului de date dinspre sistem către unitatea de scriere. Dacă totuşi întreruperea fluxului este prea mare şi bufferul se goleşte, procesul de scriere eşuează, iar discul devine de asemenea inutilizabil.

Sanyo este prima companie care a rezolvat definitiv această problemă, tehnologia dezvoltată primind numele de BURN-Proof. Termenul de BURN provine de la "Buffer-Under-RuN" şi înseamnă golirea prematură a bufferului de date în timpul scrierii. Alte companii au adoptat la rândul lor tehnologii similare, cum ar fi "JustLink" de la Ricoh, "SafeBurn" de la Yamaha sau "ExacLink" dezvoltată de Oak Technology şi folosită de Mitsumi şi LG.

CD-ReWritable
Există medii CD-R care permit scrierea în mai multe rânduri, prin crearea unor sesiuni multiple. Atunci când CD-ul s-a umplut însă, se revine la problema iniţială reprezentată de imposibilitatea de a şterge informaţiile stocate. Mediile CD-RW (CD-ReWritable) sau reinscriptibile au fost dezvoltate tocmai pentru a rezolva acest neajuns. Discurile CD-RW stochează informaţia folosind o tehnologie cu totul diferită, numită "schimbare de fază". Spre diferenţă de mediile inscriptibile la care odată modificată structura substanţei respective nu se mai poate face nimic, mediile re-inscriptibile sunt acoperite cu o substanţă care încălzită la o temperatură mai mică decât cea de inscripţionare revine la structura iniţială (respectiv la gradul de reflexie iniţial). Prin folosirea unei raze laser de scriere cu două nivele de putere, suprafaţa stratului suport poate fi modificată în mod repetat.

DVD
Ca orice tehnologie, CD-ROM-ul şi-a atins limitele atunci când s-a pus problema distribuţiei de filme în format digital. Un film normal ajunge la 135 de minute. Chiar şi dacă imaginile sunt compresate folosind tehnologia MPEG-2, aveţi nevoie de aproximativ 3500 kbiţi (3,5 Mbiţi) pentru stocarea unei secunde de film. Un calcul simplu ne arată aşadar că un film de 135 de minute necesită aproximativ 3,5 GB pentru a fi stocat, adică aproape şase CD-uri.

Răspunsul acestei probleme s-a numit DVD (Digital Video Disc, apoi Digital Versatile Disc). Schimbarea de nume a avut loc atunci când mediul a început să fie folosit şi pentru stocarea altor date decât filme. Dezvoltatorii DVD-ului au dorit să poată stoca un film întreg, dar şi subtitraje în mai multe limbi, pentru a evita producerea mai multor versiuni ale aceluiaşi disc. De asemena au dorit adăudarea de sunet, aşa că s-a ajuns la un total de 4692 kbiţi pentru o secundă de film. Dacă înmulţim cu cele 135 de secunde pentru un film clasic, ajungem la suma de 4,75 miliarde de octeţi, ceea ce în termeni uzuali înseamnă 4,75 GB (un GB este acceptat prin convenţie ca fiind 1 miliard de octeţi). Aşadar a fost creat un disc cu capacitatea de 4,75 GB, ceea ce reprezintă aproximativ de şapte ori capacitatea unui CD clasic.

Pentru a obţine o asemena densitate a datelor era nevoie de reducerea dimensiunilor elementelor constitutive ale discului. Faţă de cei 1,6 microni dintre pistele spiralei unui CD, în cazul DVD-ului această distanţă este de 0,74 microni. De asemenea punctele de reflexie de pe suprafaţa mediului au fost micşorate de la 0,83 microni la CD, la 0,40 microni pentru DVD.

Rata de transfer a unei unităţi DVD este măsurată tot în funcţie de "x", însă 1x în cazul DVD-ului reprezintă 1,3 GB/s, faţă de cei 150 kB/s de la CD-ROM. Astfel, o unitate DVD 8x este capabilă de o rată maximă de transfer a datelor de 10,3 MB/s.

DVD-uri inscriptibile
La fel ca şi în cazul CD-ului, paşii naturali ce au urmat în viaţa DVD-ului au fost reprezentaţi de apariţia mediilor inscriptibile. Din nefericire, dacă pe piaţa CD evoluţia a fost clară, piaţa DVD se caracterizează printr-o confuzie destul de ridicată, datorată fracturării diferitelor formate.

DVD-Recordable
Creat de Pioneer, formatul a fost iniţial dezvoltat pentru realizarea matriţelor pentru producţia în serie. Primele unităţi capabile de a inscripţiona DVD-uri costau aproximativ 17.000 de dolari, acest lucru fiind valabil în anul 1997. De atunci preţurile au scăzut considerabil, iar specificaţiile au fost divizate în două: DVD-R(G) - pentru uz general, şi DVD-R(A) - pentru authoring.

DVD-RAM
Apărut în 1998, este primul format reinscriptibil pe piaţa DVD. Specificaţiile formatului au fost dezvoltate de către un consorţiu de companii, numit DVD Forum. Folosind, ca şi în cazul CD-RW, schimbarea de fază, primele medii DVD-RAM aveau o capacitate de 2,6 GB pentru cele cu o singură faţă şi 5,2 GB pentru cele cu faţă dublă.

În anul 2000 a apărut următoarea versiune de DVD-RAM, cu medii de 4,7 GB pe o faţă şi 9,4 GB pentru cele cu faţă dublă. Noile unităţi sunt compatibile cu specificaţiile MultiRead2. Standardul original MultiRead a fost conceput pentru a asigura compatibilitatea între mediile CD-R, CD-RW, CD-ROM şi audio CD. MultiRead2 face acelaşi lucru, dar pentru DVD.

DVD-RW şi DVD+RW
Dezvoltată de asemenea de Pioneer, tehnologia DVD-RW permite folosirea de discuri cu capacitatea de 4,7 GB.

A patra versiune de format DVD inscriptibil, DVD+RW, a fost dezvo tată de un grup de companii ce include Philips, Sony, Ricoh, Yamaha şi HP. Prima versiune de DVD+RW a fost prezentată în 1997, folosind medii de scriere cu capacitatea de 3,0 GB pe o singură faţă. Imediat după aceea a fost anunţat noul tip de mediu cu capacitatea de 4,7 GB pe o faţă. Principalul avantaj al acestei tehnologii constă în compatibilitatea cu majoritatea unităţilor DVD-ROM, spre deosebire de formatul DVD-RAM. Cu preţuri ce au ajuns în prezent la sub 500 de dolari, unităţile reinscriptibile DVD promit un viitor interesant.

Alegerea redacţiei
În dorinţa de a câştiga cât mai mulţi clienţi, producătorii au escaladat cu rapiditate lupta pentru cât mai mulţi "x". De la testul de anul trecut, viteza maximă de scriere s-a triplat, ajungând în acest moment la 48x. Partea mai puţin plăcută a lucrurilor este că mai mulţi "x" nu înseamnă automat şi performanţe mult mai bune. Diferenţele de performanţă dintre cele mai rapide unităţi disponibile au devenit foarte mici, utilizatorul fiind mai câştigat dacă urmăreşte un raport preţ/ performanţă optim, decât performanţe maxime.

Unitatea NEC NR-7900 ne-a impresionat în mod plăcut în primul rând prin raportul foarte bun dintre viteza de scriere obţinută şi cea declarată, diferenţa dintre cele două valori fiind destul de mică. Deloc de neglijat este şi preţul, care a condus la obţinerea unui raport preţ/performanţă foarte bun. Yamaha CRW3200EZ este a doua unitate către care se îndreaptă alegerea noastră. Alături de unitatea NEC, ea a oferit unul dintre cele mai bune rapoarte între viteza declarată şi ce obţinută în realitate. Alături de performanţă este foarte importantă şi stabilitatea ireproşabilă în funcţionare, echipamentul neînregistrând nici un incident în timpul testelor. Tehnologiile suplimentare dezvoltate de Yamaha, dedicate protecţieie la scriere, sunt un alt argument în favoarea alegerii făcute.

Cum am testat
Toate testele au fost realizate în laboratorul PC Magazine Romania folosindu-se acelaşi sistem de test. Configuraţia sa a inclus: placă de bază cu cipset Intel 845E, procesor Intel Pentium 4 2,2 GHz, 256 MB DDR-RAM PC2100, HDD Maxtor D740X 20 GB, video GeForce4 MX440, Windows 2000 Professional cu Service Pack 2. Toate unităţile IDE au fost setate ca master pe cel de-al doilea controller IDE.

Unităţile au fost testate în condiţii identice, în mod repetat, verificându-se consistenţa rezultatelor şi integritatea CD-urilor de test. Testarea a fost realizată folosind produsul Ziff-Davis CD WinBench 99 versiunea 1.1 (www.etestinglabs.com).

Benchmark-ul ZD CD WinBench 99 măsoară performanţa subsistemului CD-ROM al unui PC. Acesta include unitatea CD, controlerul şi driverul său, procesorul sistemului. Testele sunt scrise în întregime pe 32 de biţi şi realizează verificarea modului în care se face citirea CD-ului de test şi modul în care unitatea se comportă în aplicaţii reale. Pentru rezultatul CD-ROM WinMark 99, este simulat comportamentul unităţii într-o serie de aplicaţii precum: Microsoft Encarta 98 Research Organizer, Microsoft Encarta 98 Encyclopedia Deluxe Edition, Microsoft Office 97 Professional Edition, Quake II, JumpStart Kindergarten and Knowledge Adventure, Riven The Sequel to Myst, Compton's 3D World Atlas Deluxe, TripMaker Deluxe. Rezultatele sunt returnate în mii de octeţi pe secundă, nu în multipli de 1024 octeţi pe secundă (kB).

Pentru testul de scriere CD-R s-a folosit o structură arborescentă de 4676 de fişiere, în 38 de foldere, totalizând 640 MB, iar pentru testul de scriere CD-RW a fost folosită o structură de 2606 fişiere, în 23 de foldere, însumând 350 MB. Pentru fiecare unitate s-a folosit aplicaţia de inscripţionat, inclusă în pachetul unităţii, iar în cazul unităţilor bulk am folosit Nero Burning Rom 5.5.8.2 şi medii de scriere Teac certificate 40x. Timpul de scriere a fost măsurat din momentul comenzii de scriere şi până în momentul finalizării procesului. Viteza de scriere a fost viteza maximă a unităţii.

Glosar

• Blue Book - Standard pentru combinarea informaţiilor audio şi a datelor pe un acelaşi CD. Cunoscut şi ca CD-Extra şi CD-Plus.
  
• CAV - Constant Angular Velocity; metodă folosită de unităţile CD-ROM prin care discul este rotit la o viteză unghiulară constantă, având ca urmare o rată mai mare de citire a datelor aflate pe zonele exterioare.
  
• CD-DA - Compact Disk - Digital Audio; standard dezvoltat de Philips împreună cu Sony pentru înregistrarea şi redarea digitală a fragmentelor audio. Prima încarnare a CD-ului se supune standardelor cuprinse în Red Book.
  
• CD-R - Compact Disk - Recordable; cunoscut şi sub numele de Compact Disk - Write Once (CD-WO) acesta permite utilizatorilor înregistrarea propriilor discuri CD-ROM sau CD-DA.
  
• CD-ROM - Compact Disk - Read Only Memory; standard pentru discurile compacte pentru a putea fi folosite ca memorii de stocare digitale pentru computere personale. Mediul de 4,75" poate stoca aproximativ 650 MB de date. Standardul ce stă la baza celor mai multe CD-ROM-uri este cuprins în Yellow Book, publicat de Philips.
  
• CD-RW - Compact Disk - Re Writable; cunoscut şi ca CD-Erasable sau CD-E, permite suprascrierea informaţiilor în mod repetat, nefiind necesară o ştergere prealabilă la nivel fizic.
  
• CLV - Constant Linear Velocity; metoda tradiţională utilizată în unităţile CD-ROM, prin care viteza motorului este sincronizată în aşa fel încât viteza liniară de deasupra capului de citire să fie constantă.
  
• DVD - Digital Versatile Disk; înlocuitorul CD-ului. Asemeni CD-urilor, şi DVD-urile sunt prezente în mai multe formate. Capacitatea sa însă variază de la 4,7 la 17 GB.
  
• DVD+R - Mediu optic de tip "write-once" creat pentru a lucra împreună cu unităţile DVD+RW.
  
• DVD+RW - Standard de DVD reinscriptibil aflat în competiţie cu DVD-RAM şi DVD-RW, promovat de către Hewlett-Packard, Philips şi Sony. Spre deosebire de DVD-RAM, permite utilizarea de discuri neprotejate în mod special. Toate cele trei standarde mai sus amintite nu sunt compatibile între ele. La un moment dat, DVD-Forum, ce nu suportă acest standard, a insistat în schimbarea numelui în +RW, însă se pare că nu au reuşit acest lucru.
  
• DVD-R - DVD - Recordable; format DVD de tip "write-once".
  
• DVD-RAM - Format de disc compact reinscriptibil ce oferă o mai mare capacitate de stocare decât sistemele actuale CD-RW. Discurile inserate într-un "cartuş" de plastic vor oferi iniţial 2,6 GB pe faţă, existând formate uni şi dublă faţă.
  
• DVD-ROM - Formatul de tip "read-only" suportă discuri cu capacităţi cuprinse între 4,7 GB (suficient pentru un film complet encodat MPEG-2) şi 17 GB, cu rate de transfer pornind de la 600 kBps. Este compatibil "înapoi" cu formatul CD-ROM.
  
• DVD-RW - Formatul reinscripţionabil promovat de Pioneer, incompatibil cu formatele DVD-RAM şi DVD+RW, care este însă ceva mai compatibil cu unităţile DVD-ROM şi cu playerele DVD existente.
  
• DVD-Video - Format DVD conceput pentru a oferi secvenţe video pentru playere-le specializate. Spre deosebire de DVD-ROM, formatul Digital-Video include un sistem CSS (Content Scrambling System) pentru prevenirea copierii informaţiei.
  
• MultiRead - Standard pentru unităţi CD-ROM şi DVD-ROM. Unităţile ce se supun standardului MultiRead pot citi discuri CD comerciale (audio şi date), discuri CD-R şi CD-RW. De asemenea pot citi discuri scrise cu pachete de lungime fixă sau variabilă. Aceleaşi proprietăţi sunt valabile şi în cazul unităţilor DVD.
  
• Orange Book - Specificaţiile Philips/ Sony pentru sistemele Compact Disk Magneto-Optical şi Write-Once. Partea a doua conţine specificaţia primară pentru mediile CD-R şi defineşte atât structura fizică şi dimensiunile discurilor cât şi utilizarea anumitor porţiuni de pe suprafaţa de înregistrare: Program Area, Power Calibration Area, Program Memory Area, zonele Lead-in şi Lead-out. Include de asemenea specificaţiile pentru tehnologia Hybrid Disk pe care se bazeaza Photo CD.
  
• Packet Writing - Scrierea de tip Track at Once este o formă de scriere incrementală ce impune o lungime minimă a track-ului şi un număr maxim de track-uri pe disc. Un track scris "at once" va avea 150 de blocuri de overhead ce compun zonele run-in, run-out, pre-gap şi linking. Scrierea de "pachete" permite însă existenţa mai multor evenimente de scriere în interiorul unui track, în acest fel reducându-se overhead-ul. Aceste pachete sunt însoţite de 7 blocuri, 4 pentru run-in, două pentru run-out şi unul pentru link. Pachetele pot fi de dimensiune fixă sau variabilă.
  
• UDF - Universal Disk Format; un format destinat mediilor de stocare optică ce a fost proiectat pentru interoperabilitate între sistemele majore de operare precum şi pentru o compatibilitate între mediile inscripţionabile şi cele re-inscripţionabile. Standardul permite înregistrarea eficientă de mici pachete de date, folosind scriere incrementală de pachete.
  
• Underrun - Un "buffer underrun" semnifică o situaţie în care sistemul nu a mai reuşit să asigure un flux constant de date necesar sistemului de înregistrare. Unitatea de inscripţionare dispune de un buffer care să asigure o minimă protecţie împotriva fluctuaţiilor ocazionale de flux de date, însă dacă perturbarea este de prea mare amploare, bufferul se va goli, scrierea CD-ului se va întrerupe şi rezultatul cel mai probabil va fi coruperea înregistrării.

Unităţi combo CD-RW/DVD-ROM
Odată cu răspândirea tot mai largă a mediilor DVD-ROM a apărut necesitatea achiziţionării atât a unei unităţi DVD-ROM, pentru citirea acestora, cât şi a uneia CD-RW, pentru stocarea datelor de pe discul hard. Soluţia logică a venit prin apariţia unităţilor combo, capabile de a scrie medii CD-R şi CD-RW şi de a citi DVD-uri. Evident, pentru o astfel de unitate preţul plătit este mai mare, iar decizia de achiziţie trebuie să ia în calcul gradul în care aveţi nevoie de o asemenea soluţie.