Legislaţie - PC Magazine Romania, Iunie 2003

Poşta legislativă

Achiziţionarea în leasing a echipamentelor TI

Radu Bălaş, LINKLATERS Miculiţi & Asociaţii SCPA

Achiziţionarea echipamentelor TI poate fi o afacere destul de costisitoare. Dată fiind rapiditatea cu care astfel de echipamente, fie că este vorba de hardware, fie de software, devin depăşite, apare necesitatea investirii unor sume din ce în ce mai mari pentru a avea tot timpul la dispoziţie un produs performant. Acest lucru generează şi nevoia firească a găsirii unor mecanisme de finanţare adecvate, care să poată susţine asemenea investiţii.

Pe lângă modalităţile clasice de finanţare, şi anume vânzarea bunurilor în rate (caz în care finanţarea provine direct de la vânzător, care acceptă plăţi eşalonate), respectiv vânzarea pe credit (caz în care finanţarea provine din partea unei terţe persoane, de regulă o bancă, care îl împrumută pe cumpărător), începând cu anul 1997 a fost reglementată în legislaţia românească o nouă modalitate de finanţare: leasingul.
Normele privind leasingul sunt cuprinse în Ordonanţa nr. 51/1997 (republicată cu modificări în Monitorul Oficial nr. 9 din 12 ianuarie 2000), care reglementează, cu caracter general, toate tipurile de leasing, indiferent de natura bunurilor. În lipsa unor prevederi speciale cu privire la achiziţionarea în leasing a echipamentelor de TI, Ordonanţa nr. 51 va fi aplicabilă şi în aceste situaţii. În continuare vom trece în revistă câteva din principalele elemente ale achiziţionării produselor în sistem leasing.

Conceptul de leasing
Conform Ordonanţei nr. 51, prin operaţiunile de leasing o parte, (denumită locator), transmite dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este cealaltă parte, (denumită utilizator), la solicitarea acesteia, contra plăţii unei rate de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing locatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale.
Există două tipuri de operaţiuni de leasing în legislaţia română: (i) leasing operaţional, care este o formă specială de închiriere, şi (ii) leasing financiar, care se apropie mai mult de o formă de credit decât de închiriere.
Potrivit legii, pentru a putea fi calificată ca leasing financiar, o operaţiune de leasing trebuie să îndeplinească una sau mai multe din următoarele condiţii:

• riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului din momentul încheierii contractului de leasing;
  
• părţile au prevăzut expres că la expirarea contractului de leasing se transferă utilizatorului dreptul de proprietate asupra bunului;
  
• utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar preţul de cumpărare va reprezenta cel mult 50% din valoarea de intrare (piaţă) pe care acesta o are la data la care opţiunea poate fi exprimată; sau
  
• perioada de folosire a bunului în sistem de leasing acoperă cel puţin 75% din durata normată de utilizare a bunului, chiar dacă în final dreptul de proprietate nu este transferat;
  În consecinţă, leasing-ul operaţional este operaţiunea de leasing care nu îndeplineşte nici una dintre condiţiile enumerate mai sus.

Mecanismul leasing-ului
O operaţiune de leasing financiar necesită de regulă întrunirea a trei elemente: (i) furnizorul bunului, (ii) locatorul (întotdeauna o societate care are drept unic obiect de activitate efectuarea de operaţiuni de leasing), care cumpără bunul de la furnizor, şi (iii) utilizatorul.

Pe baza contractului de leasing, locatorul este obligat să cumpere bunul de la furnizorul indicat de utilizator şi să transmită acestuia drepturile izvorâte din contractul de vânzare-cumpărare. Suma totală a ratelor de leasing reprezintă preţul de cumpărare corelat cu o anumită rată a dobânzii.
Nu există un raport direct între utilizator şi furnizor, astfel încât acesta nu poate intenta o acţiune contra utilizatorului pentru neplata preţului de cumpărare.

Conform legislaţiei române locatorul este obligat să asigure bunul contra tuturor riscurilor la un asigurător indicat de utilizator. Valoarea primelor de asigurare este de regulă inclusă în rata de leasing şi utilizatorul este beneficiarul asigurării.

Reţinerea dreptului de proprietate de către locator funcţionează mai puternic decât o garanţie reală, protejând locatorul de suportarea concursului creditorilor utilizatorului, inclusiv în caz de faliment al acestuia.


Opozabilitate şi executare silită
Contractul de leasing se încheie pe o perioadă de cel puţin un an. Nu există o cerinţă expresă ca contractul să fie încheiat în formă scrisă, dar Ordonanţa nr. 51 reglementează clauzele obligatorii într-un contract de leasing, astfel că forma scrisă trebuie subînţeleasă.

Contractul de leasing constituie titlu executoriu (adică poate fi pus în executare contra utilizatorului fără nevoia parcurgerii vreunei proceduri judiciare) dacă utilizatorul refuză să înapoieze bunul, în următoarele situaţii:

• la sfârşitul perioadei de leasing, dacă acesta nu a formulat opţiunea cumpărării bunului sau a prelungirii contractului; sau
  
• în cazul rezilierii contractului din vina exclusivă a utilizatorului.
  

Contractele de leasing referitoare la bunuri mobile sunt supuse înregistrării în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, în condiţiile Legii nr. 99/1999, pentru opozabilitate faţă de terţi, dar interesul unei astfel de înregistrări este al locatorului, iar nu al utilizatorului (ca în cazul leasing-ului imobiliar).

Deductibilitate
Achiziţionarea de mijloace fixe (între care se includ echipamentele TI) prin leasing financiar intră sub incidenţa legislaţiei referitoare la amortizare (în principal, Legea nr. 15/1994 privind amortizarea capitalului imobilzat în active corporale şi incorporale, astfel cum a fost modificată şi republicată), astfel încât deductibilitatea ratelor de leasing va fi tratată diferenţiat. Astfel, o parte a ratei este deductibilă ca dobândă, o altă parte ca primă de asigurare şi o altă parte ca preţul de achiziţionare a bunului, acesta din urmă fiind determinat conform legislaţiei referitoare la amortizare.

Reguli speciale privind leasingul internaţional
Ordonanţa nr. 51 conţine şi unele reguli speciale privind taxele vamale. Astfel, bunurile care sunt introduse în ţară de către utilizatori, persoane fizice sau juridice române, în baza unor contracte de leasing încheiate cu societăţi de leasing, persoane juridice străine, sau de societăţi de leasing persoane juridice române, în baza unor contracte de leasing încheiate cu utilizatori, persoane fizice sau juridice române, bunul se încadrează în regimul vamal de admitere temporară, pe toată durata contractului de leasing, cu exonerarea totală de la obligaţia de plată a sumelor aferente drepturilor de import. Dacă utilizatorul optează pentru cumpărarea bunului la sfârşitul perioadei de leasing, el va fi obligat să achite taxa vamală calculată la valoarea reziduală a bunului din momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, care nu poate fi mai mică de 20% din valoarea de intrare a bunului (preţul plătit de locator furnizorului). Cu toate acestea, din punctul de vedere al regulamentelor vamale, utilizatorul trebuie să cumpere bunul într-o perioadă de 7 ani de la data încheierii contractului.