Soluţii - PC Magazine Romania, Februarie  2003

Reţete Linux. Specialitatea zilei, programele de casă

Konstantin Klyagin

Există un mit că programele pe un calculator sub Linux pot fi instalate numai de către "root" care de obicei este un fel de persoană unicat, vreun şaman, care-şi foloseşte tamburina să instaleze ceva.

Dar într-adevăr, Linux-ul nici nu este atât de restrictiv sau misterios. În acest articol vă dau o reţetă cum să vă descurcaţi fără şaman, şi nu numai. În plus vă spun şi instrucţiunile pentru folosirea tamburinei.Acum, să vedem despre ce este vorba. Tamburina se numeşte autoconf, care se foloseşte la aproape toate programele făcute recent. Urmele lăsate de acest utilitar se determină după existenţa scriptului standard configure din directorul cu sursele unui program. Cu ajutorul lui vom instala aproape orice program în directorul nostru home.

Procesul obişnuit de instalare al unui program este clar. Se dau următoarele trei comenzi.

$ ./configure
$ make
$ make install

Iar ultimul pas e greu de făcut dacă nu avem permisiuni suficiente pentru directorul /usr/local, care de fapt, este locul implicit unde se pun fişierele pachetului. Pentru a-l schimba, configure-ul are parametrul -prefix. El este tot ce ne trebuie acum..

Astfel, mai întâi, trebuie creat un director separat pentru programe (mai bine să facem aşa), şi apoi îl dăm configure-ului ca parametru.

$ mkdir $HOME/inst
$ ./configure -prefix=$HOME/instt

$HOME reprezintă numele directorului nostru de domiciliu. Aşa se numeşte variabila de mediu care-l conţine. Pentru cei cărora nu le place semnul dolarului, se recomandă folosirea explicită a numelui directorului respectiv. Adică în loc de $HOME se scrie /home/cucu/ sau cum se doreşte să fie. Apoi se dă "make" şi "make install", după care instalarea este gata.

Dar nu m-aş fi apucat să scriu acest articol dacă totul era atât de uşor.

Multe programe au nevoie de biblioteci suplimentare, care pot fi instalate tot cu ajutorul parametrului -prefix undeva sub $HOME. Problemele de obicei apar mai târziu, atunci când până la urmă pornim configure de la program care are nevoie de ele. Încă de la primul pas, adică de la configure avem erori peste care uneori este greu să treci fără nişte cunoştinţe. Însă se rezolvă uşor.
Sună surprinzător, dar rezolvarea constă tot în parametrii scriptului configure ai pachetului. De obicei toate căile se pot seta tot acolo. De exemplu, să presupunem că programul "parizer" are nevoie de "libporc", şi configure la ultimul l-am făcut deja cu -prefix=$HOME/inst. Să ne uităm cu atenţie la lista de parametrii ai configure-ului de la "parizer".

$ ./configure -helpp

Sau chiar mai bine să-l pornim aşa:

$ ./configure -help | lesss

Ca să putem face şi scroll. Căutam aici un parametru prin care se poate da locaţia bibliotecii libporc. De obicei aşa ceva nu este greu de găsit. Deci, aici căutam ceva similar cu "-with-porc==", "-with-libporc==" sau "-with-libporc-prefix==", căci aşa se numesc tipic parametrii respectivi.
Apropo, este foarte util să ştii şi alţi parametrii ai configure-ului unui anumit pachet, pentru că uneori sunt mai multe posibilităţi ascunse ce pot apărea numai prin folosirea explicită a lor.
Rămânem în directorul care conţine sursele programului "parizer" din exemplul nostru, şi începem să-l instalăm.

$ ./configure -with-libporc-prefix=$HOME/inst -prefix=$HOME/instst
$ make all install

Ultima comanda este egală cu "make" şi apoi "make install", deoarece se pot combina câteva target-uri pentru make în aceeaşi comandă. Fiţi atenţi că la anumite sisteme de operare ca, de exemplu, SunOS sau FreeBSD se foloseşte "gmake" în loc de "make", pentru că make-ul, ce se porneşte implicit acolo, nu este de standard GNU şi de aceea nu este potrivit pentru compilarea şi instalarea unor pachete care vin cu configure.

Pentru a folosi programele compilate astfel, mai este nevoie să ştiţi încă ceva. Deoarece sunt folosite nişte biblioteci dinamice, programul trebuie să ştie unde să le caute atunci când porneşte. De aceea, deşi le-am dat deja scriptului configure, este nevoie de un pas suplimentar. De obicei se face doar o dată, pentru că bibliotecile se instalează cu acelaşi prefix punându-se în acelaşi director <prefix>/lib. Aceasta se face prin setarea corespunzatore a variabilei

D_LIBRARY_PATH.
$ export LD_LIBRARY_PATH=$LD_LIBRARY_PATH/inst/lib

S-a adăugat "/lib" deoarece el este directorul standard unde se pun fişierele bibliotecilor dinamice. Dar ca să nu o facem acest lucru de fiecare dată cănd intrăm în sistem, trebuie să adăugam această comanda în fişierul .profile sau .bash_profile (depinde de shell-ul folosit) din directorul home.

Gata, asta-i tot. Uneori, chestii care par extraordinar de dificile la prima vedere, se dovedesc a fi foarte simple, doar este nevoie să ştii exact ce anume trebuie făcut. La fel este şi Linux. Dar după cum aţi văzut în acest articol, îl poţi folosi aproape din plin chiar dacă ai un cont fără drepturi de administrator. Pinguinul e o fiinţă foarte prietenoasă. Nu mă crezi? Încearcă şi tu!