Soluţii - PC Magazine Romania, Decembrie 2003

Stăpânul maşinilor

Răzvan Sandu

Motto:

"- Îmi pare rău să vă întrerup petrecerea, se auzi vocea lui HAL, însă avem o problemă.
- Ce anume? întrebară Bowman şi Poole în acelaşi timp.
- Unitatea AE-35 a antenei este nefuncţională; am pierdut legătura radio cu Pămantul.
- Soluţia ar fi să o înlocuim cu piesa de rezervă…
- Desigur, dar, după această modificare hardware, sistemul meu de operare cu inteligenţă artificială va expira, dacă nu reuşesc să îi refac activarea prin Internet, pe situl Microsoft. Conform procedurilor de lucru ce mi-au fost implementate, soluţia alternativă este activarea prin telefon sau fax, dar am probleme cu identificarea numărului celui mai apropiat distribuitor regional…"

[Arthur C. Clarke - "Odiseea spaţială 2001" - fals dialog cu supercomputerul HAL9000, înzestrat cu Windows 2003 Server ☺]

Eheeei, prieteni, dacă la ultima noastră întâlnire am discutat despre procedeul de instalare al Linux-ului de pe CD-ROM, astăzi voi încerca să dau o mână de ajutor acelora dintre voi care sunt administratori pe reţele de dimensiune medie. Deseori, vă veţi întâlni cu necesitatea de a instala un număr mare de maşini într-un timp scurt, iar modalitatea clasică se va dovedi prea mare consumatoare de timp. De aceea, anaconda, programul de instalare al Red Hat-ului, vă oferă şi alte posibilităţi.

Mici detalii

Secretul succesului pentru o instalare diferită de cea clasică stă în amănunte pe care mulţi dintre voi le neglijează. În febra primei instalări, câţi s-au obosit să facă o explorare a CD-ROM-urilor distribuţiei Red Hat, pe o maşină Windows obişnuită ? Sunt convins că prea puţini !

Despre funcţia directoarelor \images şi \dosutils de pe primul CD am mai discutat, cu alte ocazii. Vă arătam atunci că fişierele .img pe care le găsiţi aici sunt imagini exacte ale dischetelor de instalare Red Hat, iar utilitarele rawrite şi rawritewin vă ajută să recreaţi aceste dischete folosind nişte floppy-uri goale. Pe scurt, în versiunea 9 a Red Hat Linux-ului găsim următoarele fişiere .img:

bootdisk.img
drvblock.img
drvnet.img
pcmciadd.img

Discheta principală, pe care o veţi folosi cel mai frecvent, este bootdisk.img. Ea serveşte pentru a demara instalarea atunci când aveţi de-a face cu un PC mai vechi, care nu este capabil să booteze direct de pe CD-ROM. Operaţia este şcolăresc de simplă: creaţi discheta (în Windows), introduceţi-o în unitatea floppy, încărcaţi şi primul CD şi apoi rebootaţi calculatorul. Desigur, în prealabil, trebuie să stabiliţi în BIOS secvenţa de bootare ca fiind A,C, SCSI (sau similar), adică unitatea floppy trebuie citită prima. Calculatorul va porni folosind discheta şi va lansa programul de instalare al Linux-ului de pe CD-ROM, adică exact ceea ce doreaţi să obţineţi.

Deoarece numărul de echipamente care trebuie "ştiut" de Linux la bootare a devenit foarte mare, driverele pentru aceste echipamente nu mai încap pe un singur floppy de 1,44 MB. De aceea, celelalte dischete conţin drivere suplimentare pentru alte dispozitive, pe care le puteţi folosi cu opţiunea linux dd din primul ecran al programului de instalare. Mai precis, drvblock.img oferă drivere pentru dispozitive care scriu şi citesc informaţia în blocuri (dispozitive SCSI), drvnet.img drivere suplimentare de reţea (cum ar fi plăci de reţea mai neobişnuite), iar pcmciadd.img suport pentru carduri PCMCIA, folosite, de obicei, la laptop-uri. Pentru cazuri cu totul speciale, alte tipuri de dischete cu drivere vă stau la dispoziţie pe situl Red Hat, la secţiunea www.redhat.com/support/ errata.

Cum instalăm

Pe lângă modalitatea clasică, de pe CD-ROM, programul anaconda vă permite şi alte tipuri de instalare:

Instalare de pe harddisk.

Instalarea de pe harddisk este un proces local, necesar în cazul în care aţi descărcat imaginile .iso ale CD-urilor Red Hat într-un director de pe disc. Probabil că, pe calculatorul vostru, aveţi deja instalat Windows într-o partiţie, iar aceasta este suficient de largă încât să poată găzdui cele câteva imagini de CD-ROM, de 650 MB fiecare. Ca şi în cazul altor tipuri de instalări, prima operaţie pe care trebuie să o faceţi este să verificaţi faptul că aţi descărcat corect imaginile - folosiţi utilitarul md5sum. Apoi porniţi programul de instalare bootând Linux-ul de pe discheta bootdisk.img şi indicaţi calea directorului unde au fost salvate imaginile CD-urilor. Mai departe, procesul de instalare va decurge ca şi în cazul clasic.

Instalare prin NFS.

Aşa cum vă spuneam într-o discuţie anterioară, Network File System (NFS) este modalitatea standard folosită în Unix pentru a partaja în reţea fişiere şi directoare (la fel cum protocolul SMB/NetBIOS este utilizat în lumea Microsoft). NFS este puternic şi uşor de folosit, permiţându-vă realizarea de economii importante de spaţiu pe disc.

Protocolul NFS poate fi utilizat pentru a exporta arborii de instalare ai distribuţiei sau directoare în care sunt conţinute imaginile .iso ale CD-ROM-urilor de instalare. În cazul în care reţeaua pe care o administraţi conţine multe zeci sau sute de calculatoare, un computer jucând rolul de server NFS poate fi o modalitate extrem de comodă de a instala rapid Linux-ul pe mai multe sisteme, în birouri situate în diverse colţuri ale clădirii.

Pentru a realiza instalări, trebuie să pregătiţi, mai întâi, serverul NFS. Acesta poate conţine fie arbori de instalare (structuri de directoare incluzând fişierele distribuţiei, în formă "explodată"), fie imagini .iso ale CD-ROM-urilor. Pentru prima situaţie, introduceţi, pe rând, CD-ROM-urile distribuţiei în unitatea CD şi copiaţi fişierele într-un director de pe disc (să zicem, /opt/instaltree):

mkdir /opt/instaltree
mount /mnt/cdrom
cp -var /mnt/cdrom/RedHat
/opt/instaltree
umount /mnt/drom

Editaţi, apoi, fişierul /etc/exports şi exportaţi structura de directoare creată, adăugând linia:

/opt/instaltree *(ro)

Reporniţi, apoi, serviciul NFS, pentru ca arborele de instalare să devină disponibil    în reţea:

/sbin/service nfs reload

Veţi putea proceda similar şi în cazul în care doriţi să folosiţi imaginile .iso ale CD-ROM-urilor. Nu trebuie decât să le puneţi pe acestea în directorul /opt/instaltree şi să îl exportati, ca mai sus.

Pentru a realiza procedura prin NFS, duceţi-vă la calculatorul unde urmează să instalaţi. Nu uitaţi să vă luaţi cu voi dischetele de instalare Red Hat, pe care le-aţi pregătit mai înainte (în timp ce mergeţi pe culoare, ţineţi-le în mână, vizibil, cu etichetele înainte şi luaţi un aer preocupat - asta vă va spori prestigiul de administrator de reţea ☺! Trecând, nu omiteţi să o salutaţi, cu un zâmbet larg, pe bruneta aceea înaltă şi sexy - e asistenta preşedintelui … ☺). Odată ajunsi la destinaţie, reveniţi la cruda realitate: veţi folosi la bootare discheta bootnet.img. Vi se vor cere parametrii serverului NFS - numele sau adresa IP a maşinii şi numele directorului unde aţi copiat fişierele (în exemplul nostru, /opt/instaltree). Dacă totul a fost realizat corect, instalarea va decurge, mai departe, ca şi de pe CD.

Instalare prin HTTP.

La fel ca şi în cazul NFS, instalarea poate avea loc şi dacă fişierele distribuţiei sunt disponibile pe un server Web. Veţi folosi la bootarea staţiei tot discheta bootnet.img, indicând numele maşinii-server de pe care instalaţi şi numele directorului care conţine subdirectorul RedHat pe serverul vostru (să zicem /mirrors/ redhat/ i386). Dacă fişierele distribuţiei nu se găsesc în format "explodat", ci sub forma imaginilor de CD-Rom .iso, montaţi, în prealabil, aceste imagini în trei directoare de pe server, numite disc1, disc2 şi disc3, folosind opţiunea -o (loopback) a comenzii mount.

Instalare prin FTP.

Protocolul File Transfer Protocol (FTP) poate fi folosit şi el pentru a instala Linux prin reţea. Pentru aceasta, trebuie să aveţi un server FTP funcţional, pe care să fie disponibile fişierele distribuţiei - în rest, paşii de urmat sunt absolut identici cu cei de la instalarea prin HTTP.

Doctore, cred că nu aceea era măseaua…

În cursul instalării, anaconda vă oferă mai multe modalitaţi predefinite, standard, de a realiza acest proces. În funcţie de scopul sistemului pe care doriţi să-l creaţi, sunt disponibile variantele de instalare Personal Desktop, Workstation, Server sau Custom.

Înainte de a alege un tip de instalare sau altul, este, bineînţeles, nevoie să ştiti exact ce acţiuni va executa anaconda asupra sistemului vostru, în fiecare caz.

Dacă sunteţi începători absoluţi în Linux şi aveţi nevoie doar de o primă impresie asupra acestui sistem, cu minimă bătaie de cap, atunci instalarea Personal Desktop este pentru voi. Aşa cum spune şi numele, este o instalare potrivită pentru cei care doresc să încerce Linux pe o maşină oarecare, cu interfaţă grafică, un laptop sau o calculatorul vostru pesonal de acasă. Veţi avea nevoie de cel puţin 1,7 -1,8 GB spaţiu pe disc, din care 100 MB sunt alocaţi unei partiţii /boot, iar aproximativ dublul memoriei RAM se alocă pentru o partiţie swap (toate acestea, în cazul în care alegeţi opţiunea de partiţionare automată a harddisk-ului).

Varianta Workstation este optimizată pentru cei care folosesc calculatorul ca unealtă de lucru pentru programare. Acest tip de instalare include şi el o interfaţă grafică - veţi avea nevoie de 2,1 - 2,2 GB, modul de partiţionare fiind asemănător cu cel din cazul precedent.

Pentru administratori de reţea foarte ocupaţi cu download-ul intensiv de MP3-uri ☺, Red Hat oferă posmagi gata înmuiaţi: versiunea Server a instalării. Aceasta este gândită să fie utilizată ca bază pentru serverul vostru, fără să vă oblige să interveniţi prea mult prin fişierele de configurare. Vă imaginaţi: sub presiunea şefului, asta ar putea să însemne să trebuiască să resetaţi staţia dual-boot personală pentru a interveni, prin ssh, pe server, exact când Kazaa-ul ar mai fi avut nevoie de un minut de download☺ ! Extrem de supărător, nu ? Ca să nu se întâmple asta, ruinându-vă cheful de muncă, asiguraţi-vă că aveţi disponibili între 850 MB (instalare fără interfaţă grafică) şi 5 GB (instalare completă) şi alegeţi versiunea Server. Schema de partiţionare automată va fi asemănătoare cu cele discutate anterior, configuraţia exactă depinzând de caracteristicile sistemului vostru (cantitatea de RAM şi capacitatea harddisk-ului).

În fine, opţiunea Custom vă oferă o maximă flexibilitate în instalare (şi de aceea este varianta pe care eu o folosesc de fiecare dată). Schema de partiţionare automată va fi aceeaşi, dar dimensiunea instalării variază între 475 MB şi 5 GB, permiţându-vă să alegeţi manual pachetele .rpm ce vor fi incluse. Vă recomand cu căldură o instalare completă a distribuţiei - din experienţă, este deosebit de enervant, în momente critice, să constataţi că vă lipseşte cutare program …

În cazul în care realizaţi un upgrade de sistem de operare, versiunea mai nouă a Red Hat Linux-ului se instalează "peste" vechea versiune, fără pierderea modificărilor şi a fişierelor de configurare care fuseseră personalizate. Utilitarul rpm va upgrada doar executabilele şi le va menţine pe acestea din urmă, fişierele "standard" care vin în noua distribuţie fiind salvate alături de cele vechi cu extensia .rpmnew. Există diferenţe subtile între opţiunile -i (install), -U (upgrade) şi -F (freshen) ale utilitarului rpm: prima opţiune instalează un pachet indiferent de context (eventual ştergând vechile versiuni deja instalate), a doua upgradează pachetele vechi sau le instalează dacă nu existau, iar a treia nu face decât "reîmprospătarea" programelor deja existente în sistem.

"Baby, if you´ll give it to me/
I´ll give it to you…".

De câteva săptămâni, DJ-ul de la postul de radio pe care-l ascultăm aici, în birou, pare să nu mai aibă alt CD spre difuzare. Dar, nu-i nimic, asta îmi aminteşte că orice efort va fi răsplătit. Pentru că tot am vorbit mai sus, la fiecare dintre tipurile de instalare, de partiţionarea automată, este nevoie să ştiti că acesta e un pas delicat care, dacă nu este realizat corect, poate duce la pierderea informaţiilor de pe harddisk. De exemplu, în cazul unui sistem dual-boot, puteţi pierde partiţiile Windows, cu tot ce este stocat pe ele. Vă recomand, deci, să fiţi atenţi în momentul alegerii unei opţiuni în ecranul de partiţionare automată. În orice caz, înainte de a realiza o astfel de operaţie, trebuie efectuată o salvare completă, pe suport extern, a celorlalte date pe care le-aţi dori recuperate în eventualitatea unui dezastru ☺…

După ce aţi pornit cu succes instalările de Linux despre care am vorbit mai sus, sunt sigur că doriţi să vă luaţi toate măsurile de siguranţă în ceea ce priveşte noile sisteme. O astfel de măsură este şi crearea dischetei personalizate de pornire, pentru fiecare sistem în parte. Dacă aţi fost prevăzători, aţi creat-o către finalul instalării, când anaconda v-a cerut să faceţi asta.

Dar dacă nu ? Sau dacă discheta "a murit", ca multe dintre floppy-urile de azi ? O puteţi recrea oricând, introducând o dischetă goală în unitate şi tastând (ca root):

mkbootdisk --device /dev/fd0 2.4.20-8

unde primul parametru este numele unităţii floppy în care se găseşte discheta, iar al doilea este numărul de versiune al kernel-ului Linux care trebuie încărcat. Existenţa acestui disc de start vă scuteşte de neplăceri, de exemplu, în cazul în care Windows-ul instalat pe harddisk a suprascris MBR-ul… Eheeeee, zile grele …

La final

Sper că am reuşit să vă arăt, în linii generale, ce ar trebui să faceţi atunci când aveţi de instalat Linux pe mai multe sisteme, într-o reţea mai mare. Aştept, deci, la [email protected] , întrebările voastre - pe cele mai interesante le vom publica şi la noua rubrică de "Poştă Linux". Până atunci, vă rog să mă scuzaţi, trebuie să "fug" imediat - mi se spune, prin telefon, că tocmai "s-au înţepenit" nişte servere (NT, cred… ☺ ) pe undeva pe la etajul doi. Da, da, vin acum…!!!