Legislaţie - PC Magazine Romania, Iunie  2001

Pe marginea unui proiect de lege

Legea privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul telecomunicaţiilor

av. Magdalena Marinescu

D eşi înfiinţat abia în ianuarie 2001, noul Minister al Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei se dovedeşte extrem de activ în domeniul legiferării, încercând să compenseze lunga perioadă de stagnare, dacă nu chiar de ignorare a acestor domenii ale secolului XXI, pentru a pune bazele legislative fără de care o societate informaţională cu greu ar putea exista.

În data de 4 mai 2001, a fost votată în plenul Senatului una dintre cele mai importante legi referitoare la comunicaţiile din România: legea privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul telecomunicaţiilor. Cum şedinţa de urgenţă a avut loc la cererea expresă a guvernului, nu este deloc imposibil ca, până la apariţia acestui număr al revistei noastre, legea să treacă cu succes şi prin Camera Deputaţilor. Care sunt implicaţiile promulgării unei asemenea legi şi în ce măsură va influenţa sau limita ea activităţile noastre, ca furnizori sau utilizatori de echipamente şi sisteme de telecomunicaţii? Şi care sunt echipamentele şi tehnologia susceptibile de a intra deci sub incidenţa legii? Exceptând televiziunea şi radiodifuziunea, sintagma "serviciu de telecomunicaţii" include practic orice transmisie şi circulaţie a semnalelor pe reţele de telecomunicaţii, indiferent că acestea sunt realizate prin fir, radio, fibră optică sau prin alte mijloace electromagnetice (art. 2 pct. 3-4 ale proiectului de lege).

Legea garantează confidenţialitatea telecomunicaţiilor efectuate prin oricare din formele mai sus-amintite, cu menţiunea că ele sunt "efectuate prin intermediul unei reţele publice de telecomunicaţii". Să însemne oare aceasta că o reţea privată de telecomunicaţii nu este supusă aceleiaşi obligaţii de confidenţialitate? În plus, printre prevederile cele mai importante ale legii se numără şi cele referitoare la ascultarea, înregistrarea, stocarea sau orice altă formă de interceptare sau supraveghere a comunicaţiilor (art.4, pct. 2). Aceste operaţiuni sunt interzise, cu excepţiile prevăzute limitativ de lege: a) sunt realizate de participanţii la comunicaţia respectivă, b) participanţii la comunicaţia respectivă şi-au dat acordul scris prealabil (logica textului ne face să presupunem că este vorba de acordul dat unui terţ la comunicaţie, iar nu acordul reciproc al participanţilor) şi c) sunt realizate în exercitarea prerogativelor de autoritate publică, în condiţiile legii. Prevederea se referă inclusiv la situaţia în care o convorbire este înregistrată într-un restaurant, în parc sau în maşina personală, adică în orice loc în care două persoane aflate în dialog nu suspectează că ar putea fi înregistrate (cu minireportofoane, camere digitale minuscule şi atâtea alte minuni ale tehnlogiei moderne). Ceea ce, din păcate, nu reiese destul de clar este dacă, în situaţia în care Ionescu, discutând cu Popescu la telefon, decide să înregistreze convorbirea, simpla sa calitate de participant la convorbire îi dă acestuia dreptul de a face înregistrarea sau este necesar şi acordul lui Popescu? Legea americană omonimă, The Federal Wiretap Act (modificată de The Electronic Communications Privacy Act) prevede în acest sens că dacă cel ce face înregistrarea este în acelaşi timp şi unul dintre participanţii la dialog, el nu poate fi ţinut răspunzător nici legal şi nici civil.

Cum textul legii române face vorbire despre "participanţii la comunicaţia respectivă", rămâne o problemă de interpretare dacă este vorba de "oricare dintre aceştia" sau de "toţi deopotrivă", dar este cel mai probabil că se va opta spre prima dintre intrepretări. Altminteri, ar însemna ca o persoană care primeşte telefoane de ameninţare sau şantaj să nu poată strânge probe fără acordul autorităţilor competente? Cu siguranţă jurisprudenţei i se vor ridica multe alte probleme interesante odată cu apariţia acestei legi. Spre exemplu, este simpla înregistrare, făcută fără intenţia de a aduce daune morale sau materiale lui Popescu, o încălcare a dreptului la viaţă privată? Putem lua fie şi exemplul îndrăgostitului care decide să "păstreze" convorbirile cu iubita-i ca pe scrisorile de dragoste.

O altă prevedere extrem de importantă, care transformă o regulă de minimă curtoazie într-o normă de drept, este adusă prin acelaşi articol 4 pct. 3: ea priveşte obligaţia (sb.ns) oricărui interlocutor de a informa pe partenerul de dialog dacă utilizează un echipament ce permite şi altora să audă convorbirea, un telefon cu speaker spre exemplu. Situaţii precum cea văzută recent într-un film american, de a face un director să-şi recunoască fărădelegile într-un birou în care se credea singur cu interlocutorul, fără să ştie că pe speaker îl asculta întreg Consiliul de Administraţie, nu vor mai fi posibile. Cel puţin nu la noi.

Proiectul legii impune adoptarea unor standarde minime de securitate, revizuibile la cel mult doi ani, în funcţie de progresul tehnologic, prevăzând în acelaşi timp şi obligaţia furnizorului respectivului serviciu de telecomunicaţii de a-şi informa abonaţii cu privire la apariţia unui risc special de încălcare a securităţii reţelei. În plus, abonaţilor le este oferită o sumă de servicii cu titlu gratuit: posibilitatea de a elimina prezentarea datelor de identificare ale apelantului pentru fiecare apel în parte, posibilitatea de a bloca redirecţionarea automată a apelurilor către aparatul abonatului respectiv efectuată de către un terţ, posibilitatea de a nu fi inclus într-un registru în formă scrisă sau electronică sau de a înscrie menţiunea că datele sale personale nu pot fi folosite de către terţi în scopuri promoţionale comerciale.

Cum însă "Dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile legale referitoare la protecţia persoanelor în privinţa prelucrării datelor personale şi la libera circulaţie a acestor date." (art.1 pct.2), discuţia şi cazuistica asupra protejării vieţii private în era omni-tehnologiei sunt abia la început.