Legislaţie - PC Magazine Romania, Aprilie  2001

Peceţi electronice (II) - O provocare legislativă

Magdalena Marinescu

În numărul trecut aminteam despre proiectul de lege elaborat de Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei asupra semnăturii electronice. Iată că de atunci proiectul a ajuns pe masa comisiei juridice a Parlamentului şi în curând în dezbaterea celor două Camere.

Semnătura electronică va căpăta forţă juridică şi în legislaţia noastră: o schimbare al cărei aspect cel mai important rămâne, fără îndoială, cel al echivalării juridice a semnăturii olografe cu cea electronică şi asumarea aceloraşi consecinţe juridice, inclusiv admiterea ca probă în instanţă. Este în acelaşi timp o provocare, ridicând multe semne de întrebare asupra aspectelor de ordin juridic pe care le vor căpăta tranzacţiile încheiate în spaţiul virtual.

Ne vom referi la trei dintre aspectele mai dificile pe care le-ar putea întâmpina o astfel de lege.
Cadrul legislativ. Proiectul de lege se ocupă exclusiv de regimul semnăturii electronice, nu şi de comerţul electronic în general, aşa cum o fac legea-cadru europeană sau cea americană.

Ceea ce nu este deloc de neglijat dacă ne gândim că în legislaţia românească noţiunea de "comerţ electronic" nu şi-a găsit încă reglementarea. Or, semnătura electronică are ca obiectiv tocmai securizarea tranzacţiilor în acest tip de comerţ. După cum se sublinia recent într-un articol de specialitate (Rev. Juridică 10/2000, av. Cătălin Predoiu, av. Anca Şandru, "Comerţul prin Internet. Studiu economic şi juridic"), nici O. G. 99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă şi nici O.G. 130/2000 privind regimul juridic al contractelor la distanţă nu se aplică şi comerţului electronic. În cazul unui litigiu, judecătorul va aplica oare regimul comerţului tradiţional, iar dacă da, în ce măsură este acesta adaptat particularităţilor realităţii electronice?

Implementarea de servicii. Nu poate fi ignorată nici necesitatea de a crea o infrastructură legală şi socială.

Pe lângă avantajele de a putea semna on-line, conferindu-se astfel un grad de securitate sporit mesajelor, utilizatorii se vor vedea nevoiţi să apeleze la serviciile unui terţ - furnizorul de certificate - care să confirme identitatea participanţilor la o negociere. Cum va putea un utilizator să aibă siguranţa că acela cu care tocmai a încheiat un contract cu executare succesivă - presupunând deci prestaţii multiple, la intervale diferite de timp - este nu numai cel ce pretinde a fi, dar şi că are autorizarea să semneze contractul şi că va avea această autorizare până în momentul ultimei prestaţii? Iată de ce este necesară intervenţia unui furnizor de servicii de certificare, definit de proiectul de lege ca "o persoană fizică sau juridică, română sau străină, care eliberează certificate sau prestează alte servicii legate de semnăturile electronice", în condiţiile în care certificatul este "un înscris electronic care cuprinde atestarea legăturii ce există între o persoană şi datele de verificare a semnăturii electronice şi care confirmă identitatea acelei persoane". Unii autori disting între certificatele de identificare şi cele de autorizare în care este desemnată calitatea în care o persoană acţionează (vezi excelentul studiu al lui M. Fromkin asupra rolului terţilor în comerţul electronic -
http:// www.law.miami.edu/~froomkin/articles/ trusted1.htm).

În plus, dacă se admite că "furnizarea serviciilor de certificare nu poate fi restricţionată pe motiv că furnizorul nu are domiciliul sau sediul în România", cum putem corobora aceasta cu art. 19 care nu admite echivalenţa unui certificat eliberat în străinătate dacă nu sunt îndeplinite o serie de condiţii: acreditarea în condiţiile prevăzute în legea română; garantarea certificatului de către un furnizor român sau recunoaşterea prin aplicarea unui acord bilateral între România şi alte state. Nu există oare riscul de a birocratiza excesiv un domeniu de o mobilitate extremă prin însăşi esenţa sa? Aceasta dacă avem în vedere şi faptul că acreditarea de către MCTI presupune crearea unui întreg sistem instituţional de autorizări şi supraveghere a calităţii serviciilor oferite de către furnizori.

Consensul legislativ. Într-o lume transfrontalieră precum internetul, necesitatea de bază a oricărei legiferări este una a uniformităţii juridice. Deşi este un obiectiv greu de atins în sisteme de drept diferite, utilizarea unor concepte comune n-ar face decât să uşureze soluţionarea conflictelor apărute în cadrul unui raport juridic născut în spaţiul cibernetic. Plecând de la principiul armonizării legislative, Legea-model privind comerţul electronic elaborată de Comisia Naţiunilor Unite (http://www.uncitral.org/en-index.htm) a trasat normele juridice de care forurile legislative naţionale ar trebui să ţină seama. Se recomandă ca aceste norme să fie luate în considerare şi de către utilizatorii individuali în elaborarea contractelor. Ele privesc respectarea libertăţii contractuale a părţilor, recunoaşterea forţei juridice a semnăturilor electronice în tranzacţiilor efectuate cross-border, flexibilitate în definirea şi determinarea mijloacelor de autentificare electronice. Toate acestea vor trebui să se regăsească şi în legea română a semnăturii electronice, cu atât mai mult cu cât, prin Acordul de asociere a României la Uniunea Europeană, unul din angajamente priveşte chiar mai-sus amintitul principiu al armonizării legislative.

Pentru a clarifica aceste şi multe alte aspecte nu ne rămâne decât să aşteptăm votarea legii. Cât despre probleme..., să fi fost oare mai simplu la 1887, când o obligaţie comercială "semnată prin punere de deget, cu pecete sau cu alte semne, nu are tărie dacă nu este făcută în forma prevedută de legea pentru autentificarea actelor"?