Un pas

... 26.09.1997 ... o dată ca oricare alta într-un calendar demult aruncat ... asta pentru unii ... pentru alţii reprezenta un început, care avea să se dovedească mai anevoios decât şi-au închipuit cei mai pesimişti dintre noi.

Orice început este greu în felul său, orice drum începe cu un pas, “chiar şi un drum de 1000 de kilometri tot cu un pas începe”, după cum spune un vechi proverb chinezesc. Nu ştiu dacă cei patru ani petrecuţi în Academia Forţelor Terestre “Nicolae Bălcescu” au acumulat 1000 km (sunt toate şansele să atingă cifra) dar cert este că au început cu un pas: peste pragul punctului de control. Imediat au urmat alţi paşi şi câteva sărituri, peste cele aproximativ cinci şanţuri care brăzdau aleea principală între poarta Academiei şi pavilionul V5, dar era încă întuneric şi nu am putut aprecia îndeajuns de bine “peisajul”. Acesta s-a dezvăluit în adevărata sa “splendoare” odată cu primele raze de soare: un veritabil şantier şi, mai presus de toate, unul imens, care parca-i înghite pe cei care au curajul să-l străbată.

Nu doresc acum să fac un istoric al existenţei mele şi a colegilor mei în această şcoală, dar acel început îmi revine de multe ori în faţa ochilor şi pare atât de îndepărtat ... 4 ani ... e mult, e puţin, depinde de firea fiecăruia dintre noi. Da, într-adevăr, s-au scurs patru ani, prilej de bucurie, dar, de fapt, ne bucurăm că s-au scurs câţiva ani din viaţa noastră, suntem mai aproape de ... dar mai bine să nu ne gândim, pentru că viaţa trebuie trăită. Bineînţeles că fiecare face ce vrea, sau, mai bine zis, ce poate cu viaţa lui... e opţiunea fiecăruia. Eu, noi am ales viaţa care se scurge, mai lent, mai rapid, între două apeluri de seară, două deşteptări sau orice alt eveniment, tras la indigo (xerox, imprimantă etc.) după cel de ieri, de alaltăieri şi chiar după cel de mâine. Doar oamenii care fac posibile aceste evenimente se schimbă, de la o zi la alta sunt mai altfel decât ieri, unii mai veseli, alţii mai trişti pentru că în sufletul fiecăruia nu se pot da ordine ... acolo comandă altcineva, sau altceva.

Am văzut trei promoţii plecând din această Academie, acum ne-a venit rândul şi nouă ... vor veni alţii în locul nostru şi acest ciclu se va repeta atâta timp cât România, armata ei, va avea nevoie de oameni pregătiţi la Sibiu. Mai e atât de puţin, gândul îmi zboară în trecut, cu toate că nu sunt un om care trăieşte din amintiri, sau cel puţin aşa cred, la primele cursuri, primele perioade de pregătire militară, primii comandanţi, primul marş în Crinţ, Daia, Poplaca, sau “plimbarea” până în Valea Săpunului, primele examene, prima restanţă dar, mai ales, prima vacanţă de vară ... mă scuzaţi! “toamnă”.

Sunt atât de departe, dar ele parcă s-au repetat în fiecare an (sunt fericit că restanţele nu s-au încăpăţânat să apară în fiecare semestru), aducându-mi aminte de “prima oară” şi atenţionându-mă că vor urma şi altele, şi au fost ...

Pentru unii a fost mai greu, pentru unii mai uşor, pentru unii şi-a avut rost, alţii şi-au descoperit aici sensul devenirii, unii au plâns mai mult, alţii mai puţin, alţii deloc, dar fiecare dintre noi a privit înainte ştiind că va fi ceva frumos, chiar dacă va ţine doar câteva ... momente. Am învăţat să luptăm în primul rând cu noi, cu slăbiciunile noastre dar, din păcate, şi cu slăbiciunile altora, şi a fost o luptă pe cinste, dar îmi place să cred că am ieşit învingători.

Nu ştiu cine îşi va apleca ochii asupra acestor rânduri, cine va încerca să descifreze cine ştie ce mesaje ascunse printre rânduri, dar eu sunt mulţumit că am încercat să spun ceva ... Dacă nu am reuşit, decât să consum spaţiul revistei şi resursele editurii sper să nu fiu prea aspru criticat ... poate data viitoare voi fi mai bun. Oricum, important e să participi... şi de aici vine restul. Încercaţi şi voi, aveţi curajul de a începe, şi poate o să vă placă să vă folosiţi de această “portiţă” pentru a spune mai multe celor care de obicei nu vă ascultă sau vă dau doar impresia că o fac. E şi asta o cale...

Am păşit şi eu de vreo câteva ori pe acest drum şi sper că am făcut ceva bun, dar e vremea să lăsăm locul şi altora şi să trăim cu speranţa că vor face ceva şi mai bun. Nu-mi rămâne decât să vă mulţumesc şi să vă doresc o viaţă lungă şi frumoasă!