I. PUNCTE DE VEDERE

Promoţia 2001. Prima promoţie a mileniului III. De altfel, o promoţie la fel ca celelalte ieşite de pe băncile Academiei. Dar cu povestea ei. O poveste care a început în toamna anului 1997 când, purtând pe umeri greutatea emoţiilor şi a necunoscutului ce va urma, tinerii candidaţi păşeau pragul Academiei. Era o bucurie îngemănată cu teamă, într-un mod cum nu se putea mai real. Însă, peste toate acestea, se suprapunea o idee: va fi bine, trebuie să fie bine!

Ca într-o poveste, zilele s-au transformat în săptămâni, săptămânile în luni, iar lunile în ani. Momentele plăcute au alternat cu clipe de derută, uneori chiar de deznădejde, formându-ne şi transformându-ne pe fiecare, în funcţie de personalitate, în ceea ce suntem acum.

De-a lungul acestor ani am avut deschisă calea cunoaşterii, lovindu-ne de realitatea, uneori dură, ascunsă după numele şi sigla acestei instituţii.

Dacă am avut parte de clipe extraordinare, înălţătoare chiar, trebuie să recunoaştem că altele au fost de-a dreptul şocante, născând în noi nesiguranţă şi chiar păreri de rău pentru drumul ales în viaţă. Am învăţat însă un lucru: să cedezi este atât de uşor, numai că, a doua zi dimineaţa, o să te-ntâlneşti, de unul singur, doar tu cu tine însuţi, privindu-te în oglindă. Şi ne-a fost teamă, şi ne-am jenat de tremurul acela plin de laşitate din propria noastră privire. Şi am ales să luptăm. Din greu. Îndeosebi cu noi înşine. Acum putem spune fără nici o reţinere că a meritat.

A fost o experienţă teribilă. Un test amplu de cunoaştere umană şi de autocunoaştere. De multe ori am crezut că n-o să mai rezist, că mă apropiu de limitele propriei mele rezistenţe fizice şi psihice. Acum însă pot să-i dau dreptate unui fost comandant de-al meu care spunea: „Nu v-aş dori vreodată să ajungeţi să vă cunoaşteţi limitele“. Şi sper din toată inima să nu ajung să mi le cunosc!

Cei patru ani în Academie ne-au pus în contact cu o serie de comandanţi, instructori, profesori. La care le mulţumim. Pentru tot. Şi pentru bune şi pentru mai puţin bune. Fiecare dintre noi a avut, sper, capacitatea să discearnă între bine şi rău, să aleagă ce poate fi mai bun din tot ce aceştia ne-au oferit şi să pună astfel bazele propriului drum în viaţă.

Redau în continuare câteva gânduri ale unor colegi de-ai mei. Împliniri, neîmpliniri, sau poate ambele, lasă să se formeze o imagine clară a faptului că viaţa de student militar nu-i nici pe departe uşoară, că sistemul are încă lacune şi că e perfectabil, că trăim totuşi sub vremi, că suntem tributari căutărilor, încercărilor, delimitărilor de tot felul.

Stud.sg.maj. Adrian Sima:

Este un stadiu din viaţa mea pe care nu cred că îl voi regreta vreodată. Mi s-a spus că mediul este prea conservator şi că voi avea, odată cu debutul în viaţa de zi cu zi, surpriza unor carenţe de integrare în viaţa socială. Nici realizările profesionale nu au un corespondent prea bine cristalizat pentru mediul civil. Sper ca restructurările care se fac în sistemul militar, mult mai rapid şi mult mai dur, decât oriunde în altă parte în această ţară, să fie de bun augur, inclusiv pentru generaţia mea, că „ceva“, acel „ceva“ de care nu ştiu mulţi, acoperiţi de cortina trecutului, va ieşi la iveală, schimbând în bine mersul lucrurilor. Am fost foarte bucuros în urma examenului de admitere, a urmat o dezamăgire cumplită, pentru ca, într-un final, când gândurile s-au mai aşezat, să încep să regret o instituţie despre care stagiul ne-a arătat-o ca fiind de elită, faţă de ce-am întâlnit pe teritoriu. Rămâne ca noi să o demonstrăm.

Stud.sg.maj. Daniel Şerban

A fost o perioadă frumoasă din viaţa mea, cu suişuri şi coborâşuri, cu neajunsuri şi împliniri. A trecut însă… Voi rămâne cu amintirea acestei perioade, cu dorinţa şi speranţa ca viitorul va fi mai frumos şi că împreună cu colegii mei vom continua ceea ce au început comandanţii noştri.

Stud.sg.maj. Ovidiu Deac

Deşi îmi dedic timpul pregătirii licenţei, nu pot să nu privesc în urmă o clipă măcar către tot ceea ce au însemnat cei patru ani de studenţie în Academia Forţelor Terestre. Au fost ani din viaţa mea, cei mai frumoşi ani ai tinereţii şi au trecut poate mult mai repede decât îmi închipuiam la început. Dar dacă ar fi să pun la un loc evenimentele pozitive şi negative ale acestei perioade, să trag linie şi să adun, rezultatul ar fi pozitiv. O să-mi fie dor de Sibiu…

Stud.plt. Iulian Retea:

Am avut plăcerea să întâlnesc aici oameni deosebiţi, care ne-au dezvăluit multe din tainele diferitelor ştiinţe, accentuându-ne setea de cunoaştere şi care ne-au fost mai mult decât dascăli. Dar, din păcate, am întâlnit şi persoane cărora sistemul le-a oferit fără să vrea ocazii în care să demonstreze că le lipseşte cea mai importantă calitate - omenia. Totuşi, eu, ca şi colegii mei, am tras învăţăminte din fiecare experienţă prin care am trecut, învăţăminte care sunt sigur că ne vor fi de folos şi ne vor călăuzi de-a lungul anilor.

Promoţia de ofiţeri 2001 a Academiei Forţelor Terestre are o carte de vizită. Încărcată. Pe lângă realizările în plan profesional, enumerăm o serie de alte împliniri, în diverse alte domenii, aşezate ca un trandafir la reverul unui costum de gală.

De-a lungul celor patru ani, puţini dintre noi nu au fost incluşi în amplele manifestări ştiinţifice, culturale si sportive organizate atât în Academie, cât şi în alte instituţii de învăţământ superior, fie ele militare sau civile.

Lotul sportiv al Academiei a adus, prin participarea a numeroşi studenţi ai promoţiei noastre, premii şi faimă. Sprijinul acordat sportivilor a fost substanţial şi susţinut, însă a rămas destul loc pentru mai bine.

Unul dintre aceştia, stud.plt. Daniel Gârboan, declară: Acum, la final, primele cuvinte care-mi vin în minte sunt: „în sfârşit!“. Dacă stau să mă gândesc, a trecut destul de greu. Şi aceasta nu datorită că viaţa în Academie ar fi extraordinar de grea, cât mai ales datorită modului în care ne-au făcut-o alţii grea. Însă au fost şi momente bune, nu pot să neg. Ca sportiv am avut satisfacţii personale dar şi o groază de dezamăgiri legate îndeosebi de faptul că munca sportivilor nu este aproape deloc apreciată. Lucrul acesta mi-a lăsat un gust amar.

„Quo Vadis“ – un nume de acum cunoscut şi recunoscut în peisajul umorului studenţesc, fie el cazon sau civil, poartă semnătura unui număr mare de membri din promoţia 2001. Înfiinţat încă din 1992 şi prezent pe scenele festivalurilor şi spectacolelor de gen de aproape 10 ani, grupul satiric al Academiei Forţelor Terestre a însemnat pentru noi, înainte de toate, o stare de spirit. A însemnat libertatea noastră de comunicare în duelul fin al inteligenţei cu tarele societăţii şi ale sistemului.

Au activat în cadrul grupului: stud.plt.maj.Cornel Zamfirescu, stud.plt.maj. Traian Maghercă, stud.plt. Laurenţiu Cristici, stud.plt. Teodor Jipa, stud.sg.maj. Georgică Ion, stud.sg.maj. Cristian Mureşanu, stud.sg.maj. Vasile Unguraş, stud.sg.maj. Florin Ciochină şi stud.sg.maj. Valentin Tichie.

„Succesele pe care le-am obţinut la festivaluri, aplauzele de la diverse alte manifestări ne-au făcut chiar şi pe noi să credem că suntem buni. Regretăm că în 2001, membrii trupei din promoţia noastră nu au putut participa la Festivalul de Umor Cazon „Podul Minciunilor“ şi că cei care au preluat ştafeta nu s-au ridicat la nivelul aşteptărilor“ conchide stud.plt.maj. Cornel Zamfirescu.

Un alt punct de reper în performanţele noastre îl ocupă trupa rock „Camuflaj“. Au activat atât alături de grupul „Quo Vadis“ cât şi independent. Au participat la baluri studenţeşti, la Zilele Sibiului ’99, la spectacolul dat cu prilejul eclipsei totale de Soare în Piaţa Mare din Sibiu, la concursuri şi alte manifestări specifice. Până în prezent au reuşit să realizeze un album-demo ce conţine 6 piese. Stud.sg.maj. Ovidiu Deac, unul din componenţi trupei ne spune: „Sunt mulţumit că am încercat şi mai ales că am realizat ceva. Desigur, era loc de mai bine, însă ne-am lovit de obstacole independente de voinţa noastră. Intenţia noastră este aceea de a continua ceea ce am început încă din liceul militar“.

„Camuflaj“ înseamnă: stud.sg.maj. Ovidiu Deac, stud.sg.maj. Doru Cătă, stud.sg.maj Bogdan Pavel, stud.sg.maj. Răzvan Tatu, stud.sg.maj. Adrian Dan.

Demn de notat pe diploma de absolvire a promoţiei 2001 este momentul „Portugalia“, o etapă importantă din viaţa profesională şi nu numai a unor colegi de-ai noştri. La un an după exercitiul P.f.P. organizat în Portugalia, la care a participat un pluton de studenţi din (pe atunci) anul III de studii, unul dintre componenţii acestui pluton, stud.sg.maj. Virgil Stana este de părere că: „Acum privesc lucrurile diferit de momentul respectiv. Este o amintire plăcută , o experienţă pe care n-aş fi ratat-o pentru nimic în lume. Plutonul românesc a fost apreciat unanim de către organizatorii şi participanţii la exerciţiu. Le doresc şi colegilor din promoţiile următoare sa aiba parte de cât mai multe participări la astfel de exerciţii şi aplicaţii tactice.

În fine, o altă realizare, care cel puţin la debut ne-a aparţinut aproape integral, este tocmai fărâma de vis, concentratul de gândire creativă, exerciţiul de inteligenţă pe care tocmai îl răsfoiţi: revista Alma Mater Militaris, revista studenţilor din Academie, unde aceştia îşi pot face cunoscute ideile, părerile, opiniile, punându-şi astfel în evidenţă talentul jurnalistic şi literar.

Ca membru al colegiului redacţional ştiu bine cât de greu se scoate o astfel de revistă, cât efort şi câtă dăruire trebuie înmănuncheate pentru a aduce la lumină gândurile şi năzuinţele voastre. Făcând acum abstracţie de greutăţi şi dezamăgiri, pot spune că fiecare din cele cinci numere (cu acesta) ale revistei noastre a însemnat o împlinire, o satisfacţie aparte. Am reflectat chiar la posibilitatea continuării acestui tip de activitate şi în viitor. Redactorii revistei studenţeşti din promoţia noastră nici nu mai este cazul să-i menţionez. Apar de aproape trei ani pe coperta fiecăruia dintre numerele acestei publicaţii . Sperăm doar ca munca noastră să fi fost apreciată cu aceeaşi unitate de măsură cu care s-a şi realizat revista: cu dăruire şi uneori chiar cu înverşunare. Pentru că, aşa cum spunea Goethe: „oricând îţi mai rămâne destulă putere pentru a duce la bun sfârşit ceea ce faci din convingere“.

Cu acest citat cred că putem chiar pune punct poveştii noastre. Ca la orice moment de bilanţ, toţi isi scot în evidenţă realizările, lăsând în urmă amintirile neplăcute. Poate este mai bine aşa! Ar fi bine să ne concentrăm sentimentele pozitive asupra timpului care ne-a mai rămas, nu de alta, dar sunt convins că la plecare, mulţi dintre noi vor găsi şi motive de regret în acest final: colegi, profesori, comandanţi, Sibiul şi multe altele…

Este timpul să mulţumim acolo unde este cazul şi să privim cu încredere înspre viitor. Iar atunci când vom privi înspre trecut, să nu ne pară rău de nimic.

Altfel, povestea merge mai departe!…

Sperăm din inimă ca promoţiile ce vin în urma noastră să aibă şi ele de spus la final poveşti cel puţin la fel de frumoase ca a noastră!

Student sergent major Cătălin Cofaru